Am adunat în mine picuri căzuţi din norii de pe cerul vieţii.  Picuri ce au udat adâncul sufletului meu. Apoi raze de soare s-au ivit şi au înflorit ele, cuvintele, ce, încet, încet, semănau cu florile de cireş care se aşterneau ca un covor pur în calea celor ce treceau prin preajma lor.
Le-am primit, îngrijit iar mai apoi le-am dat un loc în care sa se desfăşoare frumos. Uneori au fost mai dure, alteori mai blânde.
Cuvintele mă ajută să mă exprim şi să mă descopăr. Prin scris am scuturat norii, am prins amintiri fugare, am râs, am plâns.
Cred că nu scriu eu, ci sufletul meu. Prima mea scriere era zbor spre El. M-au invadat cuvintele. Şi, parcă, se scriau singure.
Apoi m-au însoţit pe drumul vieţii, când sufletul plângea a despărţire.  Durerea mi-am pus-o în ele şi  le-am ascuns în pagini închise.
Bucuria sau gânduri mai profunde tot în scris le-am exprimat. Le-am dezvoltat. Iubesc comunicarea directă, dar în mod egal şi scrisul.
Scriu de plăcere. Scriu cu sufletul. Simplu, fără cuvinte complicate. Nu emit pretenţii literare.
Scriu pentru că am fost încurajată a o face, atunci când eram precum o fântână, aparent, secată.
Cuvintele au revenit în locul lor şi, acum, ţâşnesc pentru a se aşeza, sper, în geamul sufletelor voastre.
Ar mai fi, poate, multe de scris, de spus.  Voi scrie atâta timp cât voi putea dărui şi cât timp nu îmi voi pierde plăcerea  de a o face. Câtă vreme sufletul meu pune o fărîmă din el în pagini virtuale sau nu, dar mai ales atâta timp cât voi avea alături oameni frumoşi ca voi şi care ştiu să citească dincolo de cuvinte. Şi mai scriu pentru Cineva, dar asta ştiţi si ati simtit.
Pentru alte articole mai reuşite, vă invit să faceţi o vizită în clubul Psi.