Afară e o vreme rece, semn că iarna e aproape. Străzile, mai ieri un furnicar, azi sunt tăcute. Un gând răzleţ se înfiripă uşor: Timpul are un ritm mult prea alert şi ne-am uitat pe noi undeva în spatele listei de priorităţi. Ne amânăm, pe noi înşine, pentru o oarecare zi de mâine, mai ales în zilele de vară în care ne lăsăm purtaţi de tumultul oraşului. De accea, Dumnezeu a lăsat iarna pe Pământ. Ca să ne oprim mai repede din alergarea asta spre orice, din risipire şi să ne reîntoarcem către noi, către sufletul nostru, iar o carte e uşa ce va rămâne mereu deschisă către aventuri, redescoperire sau poveşti cu tâlc.
Se apropie Crăciunul, sărbătoarea dragă sufletului meu. E “sărbătoarea dar”, e perioada în care sufletul se bucură cel mai mult pentru că celebrează iubirea. E perioada tihnei şi a reîntâlnirii cu mine adultul, dar şi cu copilul din mine.
La noi “Toată familia citeşte”, aşa că biblioteca abundă de titluri, fiecare alegându-și ceea ce-i place sau ce crede că ar deschide calea visului spre o lume imaginară, o lume în care de multe ori devenim eroi evadați dintr-un cotidian anost.Ne construim citind, ne reinventăm, regăsim sau ne descoperim.
Citadela de Antoine Saint- Exuperie, Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse şi Micul prinţ de Antoine Saint- Exuperie sunt cărțile regăsirii mele, cărți apărute la Editura Rao, secțiunea Rao Clasic.
Intru cu paşi uşori în Citadelă, în fortăreaţa sufletului şi ascult atentă întrebările şi gândurile omului ce îşi caută sensul, vrând ca cel ce îi va urma să înţeleagă ce e viaţa.
E un drum iniţiatic spre sine, spre adevăratele valori ale vieţii. Acolo, in citadela sufletului, în dialogul ce are loc printre firele nisipului, am primit confirmarea că omul nu trebuie schimbat, ci acceptat aşa cum a fost creat. Arhitectul fiinţei umane știe de ce ne-a creat așa pe fiecare în parte.
De Crăciun simt că înţelepciunea acestuia are o atingere Divină şi încerc să citesc cu sufletul. În fond, asta înseamnă Crăciunul, o sărbătoare a familiei, a bucuriei izvorâtă din plăcerea de a dărui, a luminii născută din simplitate, dar mai ales din credință.
Am impresia că tatăl înţelept nu se adresează doar fiului său, ci şi mie, cea care am intrat în citadelă. Îmi aduce aminte că dăruirea de sine înseamnă împlinire. Atunci când te dăruieşti o faci din iubire şi te apropii de menirea ta, de împlinirea sufletească. Tot el îmi spune că nu trebuie să căutăm doar perfecţiunea, deoarece o creaţie se naşte şi din mici imperfecţiuni.
Ies din Citadela plină de lumină, purtându-mi pașii prin zăpezile de altă dată, redevenind copilul dornic de joacă cu mărgelele de sticlă, cioburi din aripi de îngeri, risipite pe pământ în ajun de Crăciun.
Adult fiind, am redescoperit Jocul cu mărgele de sticlă.
De data asta era un joc al oamenilor mari, un joc al minții, unde se crede că doar dezbaterile şi jocurile intelectuale au însemnătate şi unde disputele sunt rezolvate prin discuţii.
În societatea din Castalie mă întâmpină Josef Knecht, magister ludi al jocului cu mărgele de sticlă, care la început, fiind ales de maestrul de muzică din Castelie, în ciuda condiţiei sale (era orfan), se lasă modelat de societatea elitelor culturale şi nu numai.
E societatea ideală din punct de vedere al faptului că nu există violenţă şi doar intelectul guvernează. Jocul cu mărgele de sticlă e de fapt un joc pacifist dar şi un mod de anulare a sentimentelor, trăirilor.
Apoi, influenţat de Plinio Designori, descoperă că tot ce a învăţat poate fi folosit şi pentru ceilalţi, pentru a construi mai mult decât o poate face prin dezbateri intelectuale.
Dintre filele acestei cărți mi-a rămas imprimat în minte, dar mai ales în suflet, adevărul că neimplicarea nu trebuie să existe, că tot ceea ce am primit de la viaţă, prin oamenii ce m-au îndrumat, trebuie să folosesc pentru a construi şi a ajuta.
Când am tendinţa să uit asta, mă reîntorc la jocul cu mărgele de sticlă, jocul minţii ce nu trebuie să ne izoleze, ci să ne deschidă către ceilalţi; poate de aceea iubesc Crăciunul, pentru deschiderea spre bunătate, spre puritatea copilăriei, spre interiorul meu unde caut să aduc cât mai multă lumină.
În fiecare an, cel mai frumos de Crăciun este întâlnirea, sau mai bine zis, reîntâlnirea cu Micul Prinț.
Mă prinde de mână şi îmi şopteşte: “Aşa-i, că nu m-ai uitat?”
“Normal că nu te-am uitat. Tu mi-ai readus aminte că în mine mai e o fărâmă de copilărie. Cu tine am realizat că a fi om mare, nu înseamnă a îţi şterge din suflet inocenţa.
Tu mi-ai redeschis ochii sufletului şi m-ai reînvăţat să privesc dincolo de ceea ce ochii văd. Mi-ai arătat că nu trebuie să legăm aripile unui vis, doar din dorinţa ca un copil să devină ca noi.
Sincer mă întreb şi acum de ce omul mare foloseşte atât de des cuvântul trebuie! Oare a uitat să viseze, sau doar se apără, aşa cum trandafirul e apărat de clopotul de sticlă?
Poate la un moment dat m-am pierdut în călătoria numită viaţă, pe o planetă din cele şapte şi am uitat să mai mă bucur de frumos, de acei paşi speciali, despre care ţi-a vorbit vulpea.
De aceea mă reîntorc la tine înainte de Crăciun, ca sufletul meu să îşi aducă aminte de inocenţa din copilărie, de faptul că aşa rămâne aproape de Divin.
Te însoţesc iar în călătoria ta plină de poveşti cu tâlc, ca să fiu sigură că nu mă mai rătăcesc şi că nu voi uita niciodată că iubirea mea poate crea ceva special.
Vor mai fi pe drumul vieții tot felul de obstacole, de încercări, dar voi şti unde să mă întorc, să-mi iau puterea de a merge mai departe: la tine şi la înţelepciunea inocenţei tale.”
Mai sunt șase săptămâni până la Crăciun. Eu deja am început să-mi fac curățenie în suflet și minte, pentru a păși pură și curată prin Citadela luminată, pentru a mă bucura de Jocul cu mărgele de sticlă împreună cu prietenul meu dintotdeauna, Micul Prinț.
Acest articol este scris pentru Superblog 2016.
Sursa foto: http://www.raobooks.com/
Comments