Jurnalul Medeei

Azi am oftat. Nimic nou. Doar ca azi oftatul s-a cuibărit în suflet asa în tăcere și pe nesimțite.

Ce e oftatul oare? E suspinul sufletului atunci când cuvintele nu sunt îndeajuns sau sunt sugrumate de sentimente pe care le vrem stiute doar de noi.

Uneori oftam de prea plinul de dor din noi. Dor de alte suflete, dor de bine și de liniște, acea liniște care are puterea să amuteasca zgomotul lumii, de zambete care lumineaza când norii acoperă cerul inimii, de voci și îmbrățișari care îți sunt far înspre sunt și va fi bine.

Oftatul e poezia melancolică între doua inspirați și expirații. E vers perfect al unei rime imperfecte, asa ca noi.

Cand oftez pare ca sufletul se aseaza cuminte în rugăciune chiar dacă în acel moment gândurile sunt parte dintr-un labirint faurit din intrebari neliniști și regrete.

E oare posibil sa fie o reasezare a simțiri, a baterii aripilor de inimă?

Un oftat pare simplu dar de fapt e vocea lumii sufletului nostru atunci când nu putem aduce la "întâlnire" cuvintele.