Sunt turist de meserie. Aşa spun toţi cei care mă cunosc. Tot ce îmi trebuie ca să plec hai-hui e o rază de soare şi timp liber. Asta e combinaţia perfectă. Exact aşa a fost şi în septembrie când a apărut soarele şi pe la noi. Mi-am pus rapid într-o geantă cele necesare pentru o excursie de weekend şi dusă am fost. Destinaţia? Bucureşti. Trebuia să văd capitala ţării şi după aceea să vizitez alte capitale.
Atât de entuziasmată eram încât am şi uitat de cazare. Mi-am dat seama pe drum. Am tot zis că mi se potriveşte de minune versul unui cântec – „Sunt cu capul în nori.” Acum, aveam certitudinea că aşa e.
Mă şi vedeam în mijlocul oraşului, cu valiza în mână, întrebând trecătorii de un hotel în Bucureşti sau ceva asemănător.
Am ajuns în capitală pe la miezul zilei. Soarele mă chema la o plimbare pe străzile pline de istorie. Credeţi că m-am mai gândit la cazare? Da, de unde! Am luat la pas Centrul Vechi. M-am bucurat de muzica cântăreţilor amatori. Ba am mai şi dansat cu ei.
Tot plimbându-mă, am ajuns la Biserica Parohiei Parcul Domeniilor, cunoscută mai mult ca Mânăstirea Cașin. Am intrat acolo ca să îmi scutur de pe suflet toate neliniştile şi să aduc o rugăciune de mulţumire pentru fiecare zi în care simt iubire şi ocrotire.
După câteva minute de dialog Suflet-Creator, am ieşit în tumultul orașului. Amurgul începea să ia locul zilei, semn că poate ar fi trebuit să îmi caut un loc cazare.
În momentul acela a sunat telefonul. Era mama. Mă întreba dacă am ajuns la hotel. Am început să caut rapid în minte nişte fraze care să o convingă. Nu am reuşit. Replica ei a fost fabuloasă:
– Domnişoara cu capul în nori este rugată să îşi îndrepte paşii de divă spre Hotel Domenii Plaza şi să se cazeze acolo!
Am ascultat-o ca o fiică cuminte ce sunt. În mintea mea stăruia o îndoială.
I-am zis mamei:
– Eu mă duc, nu zic nu, dar nu ştiu dacă mai au oamenii camere libere la ora asta! Doar nu mă aşteaptă pe mine, special?
Am ajuns destul de repede. Clădirea m-a impresionat de la bun început. Era impunătoare şi avea acel quelque chose aparte, ce m-a fascinat, întotdeauna, la clădirile de patrimoniu. Edificiul era inclus, mai mult ca sigur, pe lista clădirilor de Patrimoniu Arhitectural Național. Preţ de câteva minute am rămas cu privirea aţintită pe clădire. Era placată cu acelaşi tip de piatră ca Arcul de Triumf.
Am intrat în holul impunător, unde era recepţia. Sinceră să fiu, am simţit că pășesc în alt timp, în altă epocă. Divanele acelea imense si fiecare element în parte păstrau în ele ceva din perioada boemă. Mă aşteptam să apară doamne purtând rochii lungi şi domni îmbrăcaţi în frac.
Pentru o secundă m-am gândit că sigur mama a greşit hotelul. Nu aveam ce căuta aici. Îmbrăcată în blugi şi un pulover alb nu cadram deloc în acea încăpere. M-am așezat pe unul dintre divane şi am sunat-o.
– Mamă, tu ai greşit adresa? Ce să caut eu aici?
– Nu am greşit nimic. E cadoul nostru, al întregului „clan”. Poate îţi găseşti inspiraţia pentru carte. Aşa ne gândeam noi. Mai ales că a aparţinut scriitoarei Doina Uricariu şi păstrează încă atmosfera boemă creată de artistă.
Am rămas fără cuvinte, ceea ce mi se întâmplă rar. Am putut spune doar atât:
– Dacă îți imaginezi că aș mai putea articula ceva coerent, vei avea mult de aşteptat. Tot ce pot spune e, doar, un „mulţumesc”.
Am închis, dorindu-mi să fi putut să îi stâng în braţe pe toţi. M-am ridicat şi am mers către recepţioner, fiind încă sub imperiul emoţiilor. Un orologiu vechi bătea ora fixă. L-am privit şi am zâmbit, aducându-mi aminte de ceea ce se spunea când eram adolescentă: „Dacă te uiţi la ceas la oră fixă cineva te iubeşte”. Eu simţeam asta din plin, în fiecare zi. Acum era copleşitor totul.
Am urcat spre cameră, cu paşi repezi, încercând să ghicesc cum e. Nimic din ce mi-am imaginat nu se apropia de realitate.
Mă plimbam fascinată prin cameră. Fiecare detaliu era în armonie perfectă. Mobilierul masiv din cireş şi stejar era preferatul meu dintotdeauna. Lângă pat un telefon de epocă mă aștepta. Mi-aduc aminte că, mică fiind, îmi doream ca să am un asemenea telefon. Mi se părea şic. Patul enorm era răsfăţ pur. Atingerea ţesăturilor englezeşti si a bumbacului egiptean mă făceau să mă simt ca o regină. Aici parcă nici nu mai simţeam nevoia contactului cu modernismul societăţii de azi, cu toate că recepţionerul îmi spusese că am tot pachetul:
Acces la internet Wi-Fi
Telefon direct internațional
Televiziune prin cablu
Era şi o baie proprie unde am găsit cosmetice bio şi prosoape moi de bumbac.
Cel care mă încânta cel mai mult era biroul de lucru. Parcă a fost gândit pentru a inspira pe cineva aflat în căutarea muzei. Călimara împreună cu pana de scris m-au făcut să mă aşez la birou şi să încep să aştern vise pe hârtie Visuri in Hotel de Vis
În mijlocul visării printre litere, am auzit un ciocănit, discret, in uşă. Un domn distins m-a anunţat că peste 10 minute am programare la o şedinţă de masaj. M-am scuturat de visurile ce curgeau din călimară şi am mers la SPA pentru un răsfăţ nesperat. Masajul cu pietre calde era tot ce aveam nevoie ca să intru înapoi în visare.
M-am reîntors în cameră şi am găsit pe pat, alături de un trandafir, o rochie de seară albă şi o invitaţie la cină. Nu mai ştiam dacă visez în continuare sau nu. M-am îmbrăcat rapid, am pus trandafirul în păr şi am urcat la ultimul etaj al hotelului. Am păşit, uşor, pe TERASA ASTRODOM şi m-am lăsat furată de panorama ce se vedea de acolo.
Deodată, aud o vocea iubitului meu şoptindu-mi uşor:
– Bună seara, iubito! Arăţi minunat!
În noapte, se auzea orologiul ce bătea ora fixă, iar noi zâmbeam îmbrăţişaţi.
Eleganţa, rafinamentul şi bunul gust, toate au un nume:
Acest articol e scris pentru Superblog 2016.
sursa foto: http://www.residencehotels.com.ro/
Comments