Societatea din ziua de azi are o boala grea. Umanii ei sufera de uitare.Si nu ma refer la uitarea care se spune ca e benefica pentru creier..
Cand zic uitare ma gandesc la cea care tine de suflet…Am spus destul de des aici ca am senzatia ca alergam inspre nu stiu ce si viata ne e trasata intre linii oarecum prestabilite.Suntem intr-o anumita masura obligati sa mentinem acele trasee. Si in toata aceasta cursa apare uitarea. Uitarea de sine si de ceilalti. Acum, cand scriu aceste randuri, imi dau seama ca e posibil ca acest cuvant sa fie perceput ca fiind prea dur. Dar nu voi renunta la el.
Ma uit in jur si vad oameni care au fetele si privirile incarcate de greutatea zilelor. Si mi se pare ca e un automatism in fiece gest. Sinele si cei din jur aluneca in acel”lasa pe maine, acum sunt alte prioritati”Bucuriile mici nici nu mai stiu daca sunt percepute.
Cel mai des se aude “Nu mai am timp de nimic.” Parca totul se comprima mult prea mult. Am impresia ca ceea ce altadata parea normalitate, momente de suflet alaturi de cei dragi, acum au capatat valente de victorie asupra timpului.
Stiti cumva de unde se cumpara o clipa, o secunda, un minut un anotimp?
Cred ca umanitatea e intr-o lupta cu uitarea si regasirea de sine. Mai grav e ca odata cu uitarea de sine, instalarea unor asa zise automatisme,apare indepartarea,instrainarea.
Daca aceste randuri par dure, imi cer scuze. Sunt doar ganduri adunate manunchi in aceasta perioada.
Comments