Azi ne sufocă gânduri ce ne răscolesc cu îndârjire. Se nasc din clipe mute în aparenţă. Clipe ce ne strigă în suflet cât suntem de fragili. Ne doare fiecare cuvânt spus şi atunci amuţim. E mai bine aşa. Nu mai rănim şi nu mai suntem răniţi. Adunăm tăceri în noi. Tăceri în care ne ascundem când e furtună. Le lăsăam pe ele să deseneze ce simţim, sperând că vor fi înţelese.
Tăcerile noastre sunt gânduri ce nu au avut puterea să zboare şi s-au cuibărit în suflet tăcute. Sunt lacrimi ce nu au tâşnit afară, ci au curs în noi. Uneori dor pentru că au în ele temeri sau răni ce încă sunt vii.
Fiecare tăcere are în ea o lume nedezvăluită, o poveste neîmpărtăşită. Sau un vis ce aşteaptă să îi vină rândul să zboare
Tăcerea poate mângâia, acolo unde vorbele nu o pot face fără să deschide răni. Tăcem şi ascultăm tăcerea celuilalt. Când noi tăcem , vorbeşte sufletul. E suuficient să ne privim în ochi şi vom înţelege tot ceea ce se ascunde în tăceri adânci.
Sunt zile în care avem nevoie de tăceri. Avem nevoie de timpul nostru , în care să ne refugiem în adâncul sufletului, să ne plimbăm printre tăceri şi să ne regăsim cu adevărat, să renaştem din fiecare tăcere şi a sa pildă.
Comments