Turisti spre noi insine

Orasul e fascinant dar uneori sufoca.Chiar si pe citadinul convins. Atunci pasii ne poarta spre oaze de liniste. Locuri in care nu razbate nimic din zgomotele civilizatiei. Nici un claxon sau vreo melodie uitata pe repet cu volumul blocat pe maxim.

Mintea noastra reinvata linistea padurii sau a muntelui. O liniste aparte.  A unui  alt univers. In care timpul curge altfel. Mai blind , mai lin.  Fara sa para a musca din viata noastra cu lacomie.

Simtim altfel totul. Avem timp sa ne privim cu adevarat. Sa vorbim cu noi nsine si sa ne reconstruim incet dar sigur universul interior. Sa ne refacem legatura cu Dumnezeu.  E timpul de a vedea cu adevarat  in jurul nostru departe de tot ce inseamna societatea azi si cerintele ei.

In drumul  catre noi insine , caci asta poate fi o carare de munte, nu ne mai disipam ci,  prin comuniunea cu ce ne inconjoara , ni se reda fiecare bucatica de suflet lasata undeva in urma.

Ne sprijinim sufletul pe virful unui munte ce apare in zare, ne odihnim privirea pe un petec de cer ce pare a fi acolo doar pentru noi.  Inchidem usa agitatie si deschidem fereastra inimii catre calm si intelegere  a maretiei Creatiei Divine.  O bucatica de Rai ce a fost lasata aici pe Pamint.

Devenim turisti spre noi insine si avem ca unic bagaj sufletul.   Singurul care conteaza cu adevarat.