Dimineaţa îi bătu uşor în geam. Îşi ridică ochii în care mai purta liniştea nopţii şi zâmbi. Astăzi ştia că va fi o zi aparte. Era ziua în care plecau în vacanţă. Simţea că ceva avea să se întâmple. Entuziasmată verifica bagajele şi din câţiva paşi era deja la maşină. Porniră la drum şi sufletul ei era atât de fericit încât simţi că pluteşte. La un moment dat, au decis să facă un popas, au oprit maşina şi s-au refugiat într-un parc. Căldura soarelui era îmbietoare la mişcare, aşa că se decise să plece într-o mică plimbare. În faţa ei, neaşteptat, descoperi o mânăstire în care liniştea părea la ea acasă. Florile erau în plin festival. O oază de verde, un rai neumblat dar prin care tocmai păşea curioasă. Se auzi, în toată liniştea aceea, un glas şoptit. Se întoarse încet şi văzu un bătrânel cu păr nins de vreme şi vremuri, parcă desprins din basme, care povestea cu un tânăr în ai cărui ochi se aşezase cerul. Pornise într-acolo, atrasă ca un magnet de blândeţea din vocea călugărului de poveste. Păşi încet să nu tulbure conversaţia şi auzi : ”Să cauţi o stea şi să o laşi să strălucească pe al sufletului cer! Să îţi lumineze drumul către acei zori îndepărtaţi şi ale tale care pline de visuri să le duci cu tine! Orişicat de greu ar fi şi oricât ai osteni vei avea mereu lângă tine pe cineva ce îti va spune blând: ”Nu te las!’‘ ; şi care te va ajuta să îţi aperi visele de întâmplări ce smulg din tine, cu zâmbete haine, bucăţi de suflet si crâmpeie de trăiri! Îţi va întinde ale sale mâini şi, când lumea îţi va părea a suferi căderi repetate, te va ridica şi te va ajuta sa îţi priveşti Steaua din suflet, iar totul va apărea mai alb, aşa ca un perete proaspăt dat cu var! Drumul pe care mergi ţi-l va placa cu iubire şi speranţă! Iar de vei auzi voci care vor vrea sa îţi decline dreptul de a fi tu însuţi, nu uita că fiecare om poartă cu sine o poveste şi că acea poveste este unică!” Fata a rămas ca vrăjită. Simţea că acele cuvinte erau şi pentru ea. De multe ori încerca să fie aşa cum ar trebui, dar, în ultimul timp, avea sentimentul că se pierduse pe sine, undeva. Că nu e tocmai bine. Acum primise răspunsul. De nicăieri şi totuşi din gând curat. Zâmbi fericită şi şopti încet, ca pentru cineva ştiut, dar din umbră: ”Multumesc!” Trase aer în piept şi se reîntoarse la maşină. Acum ştia că va fi ea totdeauna, că nu îşi va mai refuza unicitatea, orice ar fi. Uneori, un răgaz, o clipă, un popas …poate fi de fapt miraculos. Poţi primi răspunsul la întrebări ce te pot frământa zilnic, deşi, dacă ai căuta mai adânc, ai găsi puterea de a crede în tine şi povestea ta, fără ajutor din afară. Eu sunt, totuşi, un om ce are nevoie de întrebări, de cărţi, de răspunsuri, semne, dar mai ales de oameni. Voi?