Eo seara de vara senina. Privesc cerul si ma gandesc ca un inger se joaca cu razele soarelui ce pare a se revarsa pe cer, acum in asfintit, intr-un portocaliu ce iti inunda fiecare celula atunci cand il privesti. Am impresia ca imi cuprinde intreaga fiinta dandu-mi un sentiment de liniste. Ceva din mine tresalta ca la un semn. E poate tremurul sufletului ce isi priveste maestrul celest la lucru. E semn ca inca mai simte ceea ce pare a veni din timp arhaic. Sincronizare intre simtamant si Cer? Cred ca da, desi poate fi fortata aceasta concluzie.
Daca as fi fost omul rimelor ca un vechi bard, as fi reusit sa pun in versuri simfonia inimii.
Nu stiu voi, dar eu, cand ma las cuprinsa de frumusetea Cerului din serile de vara, e ca si cum as cobri intr-o mina unde ar fi un izvor de energie si liniste atat de necesar pentru a scrie noi si noi file in al vietii roman. O viata uneori prea grabita.
Ma surprind gandindu-ma ca as vrea uneori sa invatam de la melc si atunci cand avem decizii importante de luat sau clipe de poveste in viata noastra sa ne grabim ca el. Sa nu mai fugim asa repede printre minute, ore si ani.
Ne-ar trebui o tasta de slow living uneori, de savurare a clipelor ce sunt ca o clipire de ochi sau ca o respiratie a sufletului intre azi si maine. Ar fi exact ce ne trebuie pentru a ne regasi, a desavarsi descoperire(a) celor de langa noi. Si apoi sa daruim si sa ne daruim.