“Cat de fascinant poate fi cerul instelat, mai ales intr-o noapte de vara, cand ai impresia, privindu-l ca universul isi arata toata maretia lui” se gandi Anca, in timp ce privea spectacolul celest cu o ceasca in care aburea ceaiul cu iz de Rai.
II placea sa urmareasca cate o stea cazatoare care brazda oglinda noptii. De multe ori, copil fiind, ii spunea bunicii ca stelele ii vorbeau. Acum, aducandu-si aminte, zambea melancolic. Cat de simplu era totul, atunci. Si totusi, simti si acum cum sufletul ei se umplea de sentimente uitate de mult, de calm si de o bucurie pe care nu o mai traise de ani buni. Tumultul vietii de adult o duse pe un cu totul alt drum, in care a privi spre cer era un lux.
Aici, in satul bunicii, totul avea alt ritm si alt fel de a fi. A fi, a trai frumos, a respecta, acestea faceau un om stilat, nu felul in care arata.
Undeva, in departare, auzi un ras de copil si zambi aducandu-si aminte de giumbuslucurile copilariei, dandu-si seama cat de mult ii lipsea aceasta tihna a lui a fi. Se bucura ca o ascultase pe bunica si fugise pentru cateva zile departe de lumea dezlantuita.
Oamenii de acolo, nu aveau in vocabular cuvantul stresat. Auzisera de stres, dar nu il acceptau. Era cel mult osteneala sau agitatie.
De multe ori o surprindea zambind intelept si ingaduitor cand o auzea vorbind de cotidianul vietii si cat de solicitant e.
Azi de dimineata, bunica ii spusese ca stresul e trait mai mult la oras unde totul se desfasoara intr-un ritm ametitor. Acolo, orgoliile se ciocnesc atat de puternic, incat nu se mai aude iubirea.
In timp ce sorbea o gura de ceai si se lasa cuprinsa de linistea noptii isi adusese aminte, ca tot in dimineata aceea, bunica i-a luat mana in mana ei calda si aspra in acelasi timp si o intreba daca a privit cu adevarat la ce o inconjoara. I-a raspuns ca o va face cand timpul si munca ii vor permite. Atunci vocea bunicii se intrista si o auzea cum soptea ca pentru cineva invizibil:” Daca si Tu te-ai fi sustras de la a ne fi, spunandu-ne ca nu ai timp, unde eram acum?”
De abia la ceas de seara a realizat cu adevarat ce femeie complexa era bunica sa. Era puternica, independenta, dar mereu cu sufetul si mintea ancorate in intelepciunea ancenstrala, intr-o interactiune permanenta cu Tatal.
In linistea noptii, auzi glasul bunicii care se ruga. Era atata iubire, daruire si smerenie in vocea ei, incat Anca simtea ca acolo, in casa cu pereti albi, salasuia pentru o secunda insusi Dumnezeu. Ridica ochii spre Cer si din suflet pe buzele ei infloreau cuvinte -ruga, ca in anii in care era copil. Simtea ca se regasise, ca se reintoarsese acasa.
“Acesta e cotidianul meu”, ii spuse bunica dupa ce isi termina rugaciunea si o binecuvanta zambind, asa cum facea in copilarie.
Acesta este raspunsul meu la provocarea celor 12 cuvinte lansata de Eddie