Traim. Sau cel putin avem impresia ca traim. Dar de fapt ne comportam dupa anumite sabloane create de cineva si care s-au impamantenit ca fiind normale, corecte. Am devenit oameni mari, maturi care nu mai au timp sa priveasca lumea cu inocenta sufletului. Si din pacate nu numai ca nu mai avem timp dar nu ni se mai pare normal sa o facem. Nu cadreza cu faptul de a fi om matur.
De fapt ne pierdem de noi insine, asa cum am venit pe Pamant. Ne stergem din inima si minte faptul ca e normal sa mirosam o flore ,sa ne bucuram de toate maruntisurile lumii , maruntisurii care de fapt alcatuiesc viata.
Pentru o perioada scurta de timp, ne rearuncam in amintirea copilariei , cand viata,ne binecuvanteaza cu un suflet inocent langa noi.
Apoi redevenim oamenii mari,care stiu cum trebuie sa traiasca. Care ii modeleaza pe cei mici dupa cum stim noi ca trebuie. Si atunci , din pacate, taiem aripi, sufocam visuri, si uitam ca viata nu e numai a avea si a fi cum cer anumite norme. Uitam ca si sufletul vede. De fapt, cred ca e singurul care vede clar. Pentru ca e cel care ne tine in legatura cu Divinitatea.E singurul care vede lucrurile in profunzimea lor. Dar pe care nu il auzim.
Ca nu mai avem timp. Oamenii mari nu mai au timp sa construiasca, sa vada ,sa cunoasca cu adevarat.
De fapt nu mai avem timp sa ne recunoastem pe noi insine. Sa ne regasim inocenta si adevarul ce ar trebui sa ne guverneze.
Alergam inspre ceva si ne indepartam de noi,de visurile noastre,de adevarul nostru.
La un moment dat, insa, obosim si ne oprim pentru o secunda. O secunda ce poarta in ea revelatia existentei noastre. Privim in jur si vedem undeva intr-un colt un copil. un copil,cu o privire blanda, melancolica, ce strange la piept o cutiuta . Intrigati, ne indreptam pasii spre acel copil si il intrebam ce are in cutie. Iar el zambind enigmatic ne arata cutia fara insa a o deschide. Are o inscriptie pe ea: ¨Visuri¨. Ne prinde de mana si ne spune doar atat. ¨Te-am asteptat sa le elibeream impreuna. Am avut grija de ele, chiar daca m-ai uitat . Sa le lasam sa zboare si sa fie. ¨
Copilul din noi, traieste. Chiar daca tace. Ne asteapta sa ne traim cu adevart visurile. Sa redevenim acei copii inocenti ce priveau cu sufletul in jur. Si in clipa aceea ne regasim cu adevarat.
Am scris aceste randuri cu emotie si dor. Emotia revenirii la tipul de postari cu care am inceput joaca mea cu cuvintele si dor de copilarie.
Comments