Mirare si intrebare.

Azi mirarea si intrebarea imi sunt companioane. Mirarea ca suntem si intrebarea de ce nu ne putem bucura de simplitatea si complexitatea de a fi…

Ne risipim si ne pierdem in comparatii si pareri. Am impresia ca nu ne mai suntem. Ca am devenit proprii nostri furi. Ne-am furat propria liniste  si seninatate cautand sa devenim comformi. Asa ne-am construit o inchisoare propietate personala, in care traim un simulacru de libertate. Avem mereu impresia ca suntem stapanii decizilor noastre. E oare asa sau ne guverneaza cateodata dorinta de a fi vazuti, de a atrage atentia?

Cand am ajuns unde am vrut suntem cu adevarat multimiti? Nu ne dam oare seama de iluziorul situatiei?

Ne descoperim punctul slab:orgoliul.

Cat de parsiv e acest orgoliu. Ne da mereu senzatia ca suntem cei mai cei. Ca detinem adevarul absolut, ca viziunea noastra e cea corecta. Din cauza acestui orgoliu cadem de pe Marte pe Pamant. Si doare atat de tare, cand ramanem doar noi si atat. Cu sufletul dezgolit, cu cheile inchisorii in mana si cu mirarea de a fi fost prea furati de azi, de a fi vazuti de majoritate, uitand de “minoritate”, de cei care conteaza su in ochii carora ar trebui sa ne oglindim cu adevarat.

Acolo e acea frumusete, simplitate, complexitate si bucurie de a fi. Atunci cand imbrstisezi un om drag, auzi bucuria din glasul unui prieten sau unei prietene, cand vezi zambetul aparand in ochii celor langa care ai invatat sa respiri iubire.

Sa uitam de comorm, de aprecieri false si sa fim cu adevarat.

Sa alegem sa avem un singur cuvant ca motto:OM.