Rănim şi suntem răniţi. Greşim. Omul e supus greşelii. Zicem asta mereu. Ueori ca o scuză care să ne acopere când greşim. De cele mai multe ori, e o expresie în care se oglindeşte fragilitatea firii umane. Zilele acestea , de introspecţie, ne ajută să ne analizăm. Să ne întrebăm dacă putem ierta….? Şi dacă răspunsul e da, avem o treaptă urcată. Deoarece, Omul plăcut lui Dumnezeu, e cel care are puterea de a ierta. Dacă în suferinţă, Fiul s-a rugat spre iertarea celor ce i-au greşit, noi de ce nu am face-o? Cred cu tarie ca daca cautam , gasim in noi puterea de a ierta. Oricat de mare ne-ar parea gresala celorlalti. Si din momentul in care gasim aceasta putere, intelepciune, ne eliberam. Ne dam noua insine sansa de a fi . De a merge mai departe , fara a duce in suflet rani, sau vorbe agatate de noi. Inchidem acele rani, ne scuturam de acele vorbe si mergem mai departe. Mai luminosi si mai frumosi. Mai bucurosi. Stiu ca uneori, poate, e greu. Dar noi nu greşim, oare? Suntem perfecţi? Nu. Caci nu exista perfectiune umana. Doar Divina. Iertarea eliberează, deschide uşa iubirii. Iertarea, binecuvantârea sufletului. Si la final, va las o poezie pe care am descoperit-o azi: Plâpând ghiocelul ieşind din zăpadă Striga: „Tatăl nostru” Ca lumea să-l vadă.
„Care eşti în ceruri”, Şopti floarea-soare Şi-un val de lumină căzu pe răzoare.
Smerit busuiocul Când vântul îl mână Şi-i scutură roua „Sfinţească-se”-ngână.
Când „numele-Ţi” spune Trist ochiul-de-bou Nu ştiu de-a fost şoaptă Sau numai ecou.
Albastră ca cerul O nu-mă-uita Spune: „Împărăţia să fie a Ta”.
„Şi facă-se voia” Suspină o camee Calcată-n picioare Pe albă alee.
Când nuferii-n lacuri Văd stele că sunt, Şoptesc: „Cum e-n ceruri Aşa pe pământ.”
Şi grâul, când moara Vuieşte într-una A zis: „Pâinea noastră Cea de totdeauna”.
Iar nalba şi gura- de-leu, amandouă, la fel, rugătoare, Răspund: „Dă-ne-o nouă!”
Cu gândul la fluturi Stau rozele-n glastre Şi spun: „Iartă nouă Greşalele noastre”.
„Precum noi iertăm Greşiţii”, încet, Răspunde garoafa Uscată-n buchet.
Şi crinii, podoaba Fecioarei cinstite, Şoptesc: „Nu ne duce pe noi în ispite”.
Iar spinii, ce-odată Mărturii-i purtară „Şi ne izbăveşte de rele” – oftară.
Şi vântul porneşte Ecoul Divin, Cu freamăt pădurea Răspunde: „Amin!” (Alfred Mosoiu)
Comments