Zilele acestea, mi-am luat un mic răgaz şi am ridicat privirea spre cer sau cum îmi mai place să zic, mi-am sprijinit privirea pe albastrul senin al cerului.
Aveam senzaţia că s-a deschis o poartă prin care a ieşit tot ce era rau şi se agatase de suflet precum nişte scame de o haina veche.  Sufletul s-a simţit eliberat din acel năvod sufocant, iar gândurile au zburat libere spre senin. Nu s-au mai rezumat doar la a locui cuminţi in camera minţii  aşteptând a fi întrebuinţate in vreo poveste. Nu.  Au încercat să scrie  propriul scenariu.  Unul  total lipsit de nori , răutăţi şi furtuni.  Le-am spus că manifestă simptome accentuate de decalaj. Că a trecut demult epoca visatorilor si a romanticilor.  Dar ele mi-au şoptit că omul e schimbător…, versatil, şi m-au rugat să le las să viseze, iar atunci cînd aripile le vor fi obosit să le permit să se odihnească in acel căuş senin si să se oglindească in  luciul privirii sprijinite de cerul unei zile de vară.
Am zâmbit şi le-am promis că aşa voi face.  Acum ma duc să imi odihnesc privirea pe cer şi să ascult vara cu sufletul.