Statea langa foc cu o carte in mana. Dar nu o atragea. Imaginea de afara era ca o fila de basm. Puse cartea deoparte si se apropie tacuta de geam. Privea fiecare fulg cum dansa inainte de a se odihni pe pamant.
Rafa intra fluierand dar ea nu se misca.
-Ce faci, Medeea? Privesti atat de atenta ninsoarea, incat zici ca astepti vreun semn…
-Poate… raspunse Medeea ezitant
-Poate ce?
-Stii, Rafa, ma intrebam deunazi daca nu cumva ninsoarea e ea insasi un semn...
-Aici chiar m-ai pierdut. Ceea ce se intampla rar…
Pret de un minut sau doua in camera se auzea doar muzica focului si un ceasornic ce marca secundele impasibil. Era poate si el un semn.
Rafa se aseza pe fotoliu cu o cana de ceai in mana. Aburii ce se ridicau jucausi din licoarea aurie ii atrasera privirea. Mirosea a tei, a vara in plina iarna. O joie alba ce mirosea a poezia unei luni de vara.
Medeea tacea si ea. Privirea ii era pierduta in marea aceea de alb si gandurile ei parea a fi in alta, parte, in alta poveste.
Deodata,in linistea camerei se auzi glasul lui Rafael:
– Daca stau bine sa ma gandesc, da ninsoarea are in ea cel putin un semn, nu?
-Medeea se intoarse catre el si il privea cu privirea unui copil uimit ca cineva e deacord cu el, printre aburii cestii de ceai ce statea acum pe masuta de cafea dintre ei.
-Da,e posibil. Semn ca inca Cineva acolo Sus mai e ingaduitor cu noi.
-Semn ca Dumnezeu ne iubeste si nu face diferentiere sau selectie. Ne trimite tuturor un fulg din iubirea sa. Cheia e insa la fiecare dintre noi. Nu toti sunt cu inima pregatita sa primeasca. Pentru unii oameni, viata e un sir lung si greu de incercari, care ii epuizeaza,
ii face sa se inchida in ei si sa isi sigileze inima in fata iubirii. E poate mai simplu pentru ei, nu stiu.Sau poate s-au oprit din cautare, din trairea reala. Desi…. nu cred.
-Nici eu nu cred. Nu ne oprim din cautare niciodata. E in firea noastra sa punem intrebari. Incepem cu acel banal si repetativ De ce din copilarie, nu?
-Da, raspunse Rafa, zambind. Isi adcea aducea aminte si acum expresia de pe fata tatalui sau cand incepea cu seria De ce-urilor.
Era un om bland, ce prefera simplitatea lucrurilor si nu ii placeau raspunsurile complicate. Ii spunea mereu ca un raspuns complicat pierde esenta intrebarii si ii da omului o stare de incertitudine.
Era convins ca cea mai exasperanta intrebare a fost ¨De ce dimineata se numeste dimineata….? ¨Tatal i-a raspuns simplu.
¨Dimineata e dimineata pentru ca atunci incepe omul sa vada lumea iar dupa ce a visat. E inceput de zi. E partea aceea cand tu incepi sa fii curios si sa ma intrebi de ce. Uite asa e si cu dimineata. Doar ca ea e curioasa sa vada ce va mai fi in restul zilei.¨
-Medeea tu crezi ca noi avem nevoie de calauza si la maturitate?
-Da. Ciudat sau nu, habar nu am, cred ca nu suntem niciodata indeajuns de maturi. Aici ma refer doar la nivelul de cunostiinte. Inca mai ne intrebam de ce, nu? Ceea ce ne ajuta sa ne definim mai bine. Doar ca nu mai punem intrebarile cu voce tare, ci soptit, pentru a nu ne strica imaginea.
-Mda, raspunse Rafael.
P
oate suna absurd ce zic eu acum, dar oare fulgii nu ne pot fi si calauze?
Medeea cazu pe ganduri. Se juca cu o suvita de par ce ii cazuse rebel pe frunte. Asa facea mereu cand era preocupata de vreo idee sau o intrebare. Rafa zambea privind cum suvita era ba rasucita , ba ridicata.
Calauze spre ce? Nu reusea sa gaseasca raspunsul
Asa ca puse intrebarea cu voce tare.
-Cand ninge asa tare, ca acum, ne retragem in case. Majoritatea ,dintre noi ,cel putin. Mai sunt si persoane care simt eliberare, promisiuni implinte, ocrotire, atunci cand ninge si prefera sa se lase ninsi.
-Pentru cei care se retrag in casa, sunt calauze spre ei insisi. Au mai mult timp sa se redescopere, sa fie cu cei dragi. Ai vazut ca suntem bolnavi de lipsa de timp? E ca o epidemie. Nu mai avem timp de absolut nimic. Sau nu mai stim sa ne dam timp. Ei, eu cred ca fulgii, ne dau timp si ne repun pe fagasul normal. Sunt ca o reinitiere. Avem nevoie de asta.
Pentru cei care ies in nisoare sunt calauze spre Inalt, spre Speranta.
Medeea se ridica de pe fotoliu, sorbi si ea din vara ce salasuia cuminte in cana de ceai si il apuca pe Rafael de mana, soptindu-i:
-Hai afara, sa ne lasam imbratisati de Fulgii nostri, de iubirea ce ne data de Sus. Sa-i imbratisam si noi cu Bucuria noastra.
Dumnezeu nu are nevoie de litere cu care sa scrie mare un antent prin care sa Isi comfirme prezenta. E de ajuns sa avem inimile deschise, limpezi si pregatite sa intelega mesajele Lui.
Text inspirat de cele 12 cuvinte.