In jur era freamat si murmur. Dar nu auzea nimic. Tacerea il asurzea.
Paradoxal, nu? Ceea ce ar fi trebuit sa faca tot zgomotul mai prezent, acum asurzea.. Nu isi mai auzea nici falfaitul aripii de pe suflet.
De multe ori isi asemanase sufletul si micile lui incercari de a atinge alte suflete, cu zborul temator al unui porumbel ce se avanta pentru prima oara spre vazduh. Cuvintele-picuri ce il hraneau acum erau ascunse undeva, poate pe o poteca inca nedescoperita a inimii. Isi imagina ca stateau cuminti la rand spre a fi atinse de Creator cu o pana cufundata in senin si intelepciune, ca mai apoi sa se reintoarca in salasul sufletului. Atunci poate va reauzi falfaitul aripii.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Exista oare cu adevarat acel perfect atat de vanat de toti? Acum stia ca in goana dupa acesta omul se pierde..
De ce?Pentru ca se vrea a atinge acel perfect existent in acceptiunea umana. Fara a lua in calcul faptul ca e posibil ca in insasi imperfectiunea umana sa fie perfectiune. Nimic din ce ce era atins de Dumnezeu, facut de El, nu putea fi imperfect. Chiar daca asa pare. Omul, daca e privit cu ochii inimii, are cel mai frumos portret, atata timp cat se lasa atins de Iubire si Bine.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Acum stia de ce era tacerea se scursese ca o ploaie pe sine. Cautase prea mult sa nu greseasca in ceea ce zicea sau facea.
I-a trebuit mult sa inteleaga ca nu are raspunsul pentru orice. Ca de fapt, nu poseda vreun penel fermecat care sa repare vreun suflet ranit. Avea doar cuvinte. Atat. Banale, simple, pentru unii balsam, pentru altii picuri de ploaie care poate curatau pasaj cu pasaj inimi. Sau poate doar visa sa se fi petrecut asa.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Se asterneau gandurile ca un puf de papadie suflat de o adiere a sufletului.
Atunci a inteles ca tacerea era doar o aparenta. Sufletul fremata chiar si in liniste. Astepta doar sa reduca zgomotul lumii ca sa il auda.