”Mama cum e inima”?, intreba un baiat balai pe mama sa .
”Inima e a omului harnică adunatoare!”, ii zise femeia copilului şoptit. Copilul o privea mirat cu cerul oglindit în privirea sa. ”Cum adica”?, zise el in timp ce se juca cu un fir de iarba.
”Vezi tu acest sambure? Il punem in pamantul inmuiat cu un pic de ploaie din cer si va iesi un copacel ce va fi falnic si plin de flori frumoase! Cand va fi inflorit, albinele il vor vizita si vor aduna dulceata florilor. Asa si cu inima, e ca albinele; aduna ceea ce tu plantezi: un gand bun, o vorba curată, un zambet, o incurajare şi creste in ea un copacel numit bunatate!”
Copilul se opri din joc si intreba:”Şi cum udam acel copacel ascuns in inima ce nu-l poate atinge ploaia..?”
”Ploaia aducatoare de rod e Iubirea. Iubirea e ca o apa vie si boboci ai acelui copacel înfloresc cand apa se revarsa la radacinile lui. Atunci, florile frumos mirositoare isi revarsa mireasma lor in inima care le aduna si isi impodobeste rugul unde arde mereu flacara cea datatoare de viata!”
”Acolo sunt si fiare?”, auzi mama glasul copilulului balai.
De data aceasta mirarea aparu in ochii mamei. Nu stia ce ar putea sa raspunda la aceasta intrebare. Nu se gandise la asta niciodata. Pusa intr-o oarecare incurcatura tacu. Linistea fu strapunsa de aceeasi intrebare, repetata de fiu.
Ii raspunse : “Nu cred!”
Atunci baiatul spuse:”Si gesturile urate sau vorbele rele ce sunt? Nu sunt fiare care ataca copacelul si vor sa il dezradacineze?”
”Niciodata nu m-am gandit la asta!”, zise femeia in gand.
”Dragul meu, gandurile rele sunt ca o furtuna care incearca sa distuga tot ce e frumos! Sa ascunda soarele si razele sale! Sufletul se intristeaza!”
”Ca tine atunci cand mai vine cate o boala de nasuc, adica raceala?”
Mama rase cu pofta si raspunse: ”Cam asa…”
”Si cine apara inima si sufletul cand vine furtuna?”
”Oamenii au ingeri pazitori!”
”Şi sunt razboinici ?”
” Nuuuu, EI nu lupta cu arme! Sunt pasnici! În ”lupta” lor se folosesc de bunatate si de blandete pentru a ghida sufletele spre a iesi din furtuna.. Si uite asa inima aduna ce traim si construim. Trebuie sa ai mare grija de ea si de gandurile tale, pentru că ceea ce faci conteaza şi ajuti copacelul sa creasca frumos!”
Vorbele mamei ii rasunau si acum in suflet baiatului devenit barbat. Privi ingerasul de ceara ce il primise cadou de la un om drag lui si zambi. A luat pensula in mana si asa cum facea in toate tablourile sale desena intr-un colt un copacel langa care curgea un rau. Era semnatura lui. Sufla usor o pulbere fina in cel colt, iar copacul deveni mai vizibil.
Un zambet aparu pe fata barbatului care sopti: “Multumesc, Mamă!”
Aceasta e povestirea de sambata seara. Pentru altele, mai reusite,vizitati tabelul Psi.