Nerăbdarea era tot mai mare. M-am tot foit aşteptând să plecăm la drum, către mânăstirea Putna. După popasul şi semnele primite, nici nu mai credeam că mai vreau să văd şi altceva. Drumul a fost lung, iar într-un final a apărut şi placa ce ne anunţa că suntem aproape. În câteva minute mânastirea s-a arătat maiestoasă în faţa noastră. După ce tati a parcat maşina, am purces la pas (noi, formidabilul trio S), către acel unic mărgăritar al Moldovei. Am intrat timid pe poarta impozantă, cu sufletul frematind de fericire. Ştiam, văzând distanţa, că voi osteni, dar am zis: “Nu ma las, orice ar fi.” Curtea este pavată cu pietre de râu. Curând le voi simţi pe toate atârnând de mine. Simţeam că ale mele picioare nu erau prea încântate şi sunt convinsă ca dacă ar fi avut voce m-ar fi bombănit puţin. Au avut grijă, însă, seara, să îşi arate nemulţumirea. Dar asta e o altă poveste. La început mai repede, apoi tot mai încet, am continuat hotărâtă drumul. O privire spre cer, un Doamne ajută şi hai stângul, hai dreptul. Mi se părea că eram ca un melc printre credincioşii de acolo. Dar ce conta. Eu ajunsesem atât de departe. Privirea mi-a fost atrasă, brusc, ca o lumină albă, de zidurile date cu var, aşa că aveam motivaţia în faţă. Nu-mi puteam lua ochii şi nerăbdarea mea creşte vizibil. Vroiam să ating acele ziduri care păreau a spune povestea unor vremuri îndepărtate. După ceva minute, a ajuns şi subsemnata la locaş. Am zis în gând: “Bădie Ştefan, dar departe ai mai pus mânăstirea de intrare! “ În ciuda oboselii, sufletul era la fel de liniştit ca şi în zori când doar bănuiam bucuriile ce urmau să vină. Şi fericit. Foarte fericit.. Am făcut un popas pe treptele muzeului, am intrat în interiorul aşezământului impozant şi gândurile păreau a-mi vorbi toate odată. Sentimentele sunt de fiecare dată copleşitoare, cred că ştiţi deja asta dacă i-aţi călcat pragul: linişte, emoţie, mulţumire, Dumnezeu. De fiecare dată îmi pare că într-o mânăstire e o oază de calm şi că lucrurile ce par haine, uneori, devin mai blânde şi frumoase, rezolvabile. Ei bine, aici totul era amplificat şi bucuria mea de neoprit. L-am rugat pe Dumnezeu să ne aibă în grijă şi să îşi reverse binecuvântarile Sale asupra tuturor. Nu era nevoie de cuvinte în plus, nici în minus. Mulţumind pentru tot, am plecat împreună spre ieşire, sprijinindu-ne unii pe alţii, ca într-o legătură sacră ce se reînnoia cu fiecare binecuvântare. Atunci cred că a fost perioada cu cele mai frumoase plimbări pe jos. Şi dacă aş fi avut limuzina 4*4 (scaun rulant) oricum nu l-aş fi folosit. Creierul era hotărât să decline orice idee legată de asta. Sunt momente în viaţă când descoperim în noi resurse nebănuite. Când lucruri care păreau greu de realizat, devin posibile. Trebuie doar să credem. Şi să nu uităm că avem o stea călăuzitoare. Pe mine această stea, pe care am numit-o, atunci, steaua lui Ştefan cel Mare, m-a purtat într-un loc pe care orice om ar merita să-l viziteze măcar o dată în viaţă: Putna. Aceste amintiri, au fost provocate de cuvintele propuse pentru duzină. Pentru alte amintiri puteţi vizita tabelul clubului psi.