Azi m-a vizitat Intelepciunea.
M-a intrebat ce mai fac? De ce nu mai culeg cuvinte-balsam de pe taramul vietii?
I-am zambit rusinata putin si i-am raspuns sfios ca ele mi-au cerut un ragaz. Au fugit putin intr-o clipa de respiro, sa caute o oaza de liniste de unde sa se intoarca mai pline de senin.Le-am lasat, pentru ca stiam ca si eu aveam nevoie de un timp cu mine doar. Sa imi cercetez sufletul si inima, sa le cer iertare pentru departare, pentru ca m-am lasat acaparata de real si le-am neglijat.
Intelepciunea a zambit.
– Nu au fugit. Sunt in sufletul si mintea ta, mi-a spus ea. Cauta-le, cheama-le si vei vedea cum vor veni. Se vor aseza cuminti in fata ta, gata sa formeze un scut al binelui. Stii ce putere au cuvintele, nu?
-Da, stiu. Ale mele as vrea sa le harazeasca Dumnezeu spre a fi Psalm de iubire pentru viata si oameni.Doar ca nu reusesc tot timpul. Atunci ma retrag in tacere si ele se odihnesc undeva intr-un colt de suflet, asteptand sa fie rechemate. De fapt, as vrea ca toate cuvintele din lume sa fie asa, sa fie izvor de intelepciune si nu napraznice ca niste gloante ce vin si lovesc in plin suflete si inimi lasand in urma rani adanci.
-Eh! ofta adanc Intelepciunea. Ce bucatica de Rai ar fi lumea daca omul ar fi mai constient de ce putere de viata si moarte are un cuvant. Si daca pe fiecare cuvant spus l-ar scufunda in pocala Iubirii si Luminii.
-Stiu. Eu continui sa cer Cerului ca tu Intelepciune, impreuna cu Iubirea si Intelegerea sa vizitati fiecare om si sa picurati in suflete cate un strop din balsamul vostru si odata ce vor fi rani inchise si inimi vindecate cuvintele sa devina Psalm de Bucurie.