Se aseza in fata oglinzii si se privi obosita. Se mai incheiase o incercare de a reusi si visul ei parea tot mai departe. Mult prea departe. O raza de soare se strecura printre faldurile draperiei groase si se aseza pe oglinda cuibarind un curcubeu in incrustarile cu ingeri ,facandu-o sa zambeasca nostalgic.
"Vezi oglinda asta? E magica."ii spunea bunica in timp ce ii impletea parul. Aduna in ea curcubeul care odata ce e privit cu credinta, indeplineste dorinte. Trebuie doar sa crezi.Si in curcubeu salasluieste Domnul."
Imbratisata fiind de amintiri, Ella nu a auzit bataile in usa, asa ca a fost surprinsa sa o vada pe Luz, cum o alinta pe sora ei Medeea. Ii spunea Luz pentru ca de fiecare data cand o vedea avea o lumina aparte pe chipul ei trandafiriu si un aer inocent, in ciuda varstei,inocenta ce era sigura ca venea de Sus.
-Hei domnisoara, ce faci visezi cu ochii deschisi?
Cand Medeea a intrat navalnic in camera un parfum de iasomie o invalui.
-De ce ai un aer asa trist, fata draga?S-au inecat corabile? Nu au anuntat vreo furtuna pe la televizor.
-Razi,tu Luz, dar....
-Dar ce? Ok, am inteles nu a mers nici de data asta. Asa, si? Te resemnezi? Te inchizi aici si trantesti usa lumii?
-Eee, asa imi vine cateodata. Dar nu o voi face. Oricum, nu ma lasi tu, ii raspunse Maria razand.
-Pai sa fii sigura...La ce visai? -Mi-am amintit de bunica cand ne pieptana si ne spunea ca oglinda asta e magica.
-Aaa, da. Pastratoarea curcubeului unde salasuieste Tatal.
-Da. Am nevoie de un semn.... -Toti avem nevoie. Dar oare ochii ne sunt deschisi? Vedem oare dincolo de ceea ce ne propunem? Credem cu adevarat? Imi aduc aminte cand eram mici si credeam cu tot sufletul. Si apareau raspunsuri clare. De ce? Pentru ca pe arunci nu exista indoiala. Doar certitudune.
Ella,tacea. Nu avea replica. Undeva, in adancul inimii ei stia ca avea dreptate. Uitase sa mai priveasca in jurul ei,oamenii, lucrurile, intamplarile si problemele cu calmul, simplitatea si credinta din copilarie.
S-a ridicat de pe scaun si s-a indreptat spre dulapul ei cu comori. A scos de acolo o ie alba ca norii de vara si trecandu-si degetele pe fiecare cusatuea parca simtind apa raului, ramuri de copaci si si fiecare cruciulita, cu o voce calda i-a spus Medeei, in timp ce aceasta o privea uimita:
-Mi-e dor de bunica. Hai sa mergem pana la ea.
-Am trait sa o vad si pe asta. Surioara mea spontana. Se intampla ceva in Univers. Hai. -Razi de mine, jucauso, dar stiu ca si tie ti-e dor. De fapt pun pariu ca te si gandeai sa mergi la ea inca de cand povesteam de oglinda.
Zis si facut. S-au urcat in masina si au plecat spre Poarta Raiului, satul bunicii.
-Sti,ma gandeam cat de calma e bunica. Si bunicul. Pentru ei timpul parca se scurge altfel. Are alta semnificatie si dimensiune, a spus Medeea in timp ce masina parca manca kilometrii.
-Da. Acolo viata e mai simpla, mai curata.
-Nu stiu ce sa zic. Nu cred ca viata lor a fost sau este simpla. Poate doar bine ancorata. Ei nu cauta sa aiba comori o mie aici. Nu se dezic de ceea ce stiu. Pentru ei nu exista compromisuri. Raman mereu cu privirea si inima Sus.
-Posibil sa fie cum zici tu. Dar cum poti sa evoluezi daca nu cauti sa vrei mai mult?
-Eu nu ma refeream ca ei nu cauta sa evolueze. Din contra. Doar ca nu vad o necesitate in orice. Se simt binecuvantati cu ce au. Si isi pastreaza sufletele curate, ancorate in ceea ce conteaza. In realitatea sufletului.
-Adica, noi ceilalti cum avem sufletele?
-Hoinare inspre relativ.
-Hai ca m-ai zapacit, zau asa.
In timp ce ele filosofau se auzi un zgomot ciudat. Medeea exclama:
-Ella, ai ascuns un tobosar pe aici sau masinuta ta vrea concediu.
-Nu stiu ce e!
Ella iritata iesi din masina. Vazu fum iesind din tiba de esapament. Se intoarse la masina si incerca sa o porneasca. Nimic.
-Acum e si in silenzio stampa, rase Medeea.Ia hai hoinaro pe jos. Sa ne facem coroane de sanzaiene. Si sa pasim- mandre ca doua regine. Ca pe vremuri cand ne prindea seara jucandu-ne aici.
Aducandu-si aminte de toate astea Ella suspina usor. Ii era atat de dor de linistea aia, de certitudinea ca doar binele invinge. Medeea se apropie cu o trei coronite de sanzaiene in mana.
-Una pentru bunica si celalate pentru noi.
-Copilule cu cer in ochi sa nu te schimbi vreodata,ii spuse Ella.
-Sa te auda mama si tata..... te-ar certa ca nu incurajezi maturizarea.
Si asa din vorba in vorba nici nu si-au dat seama cand au ajuns in fata portii. O poarta masiva care inca mai purta semnele incrustate de cele doua surori. Un soare si un copac. Le mangaiara si intrara pe poarta strigand ca pe vremuri:
-Printesele au venit acasa!!!!
-Bine ati venit hoinarelor, le raspunse bunica de la umbra unui batran stejar. Acolo statea vara si cosea povesti pe ii. Spunea ca o umbreste Cel de Sus si poate coase oricat de arzator ar fi soarele.
- Cu ce ocazie pe la noi?
-Am luat o pauza de tot si toate si am venit acasa.
-Dragile mele dragi. Hoinareste omul cat hoinareste dar se intoarce unde ii e sufletul linistit
-Da, bunico. Aici e totul parca din alt timp. De ce oare? De ce nu se vede incrancenare pe chipurile voastre?
-Poate pentru ca ne ingaduim unii pe altii si nu cautam defecte. Doar si noi le avem. Nu numai vecinul.
Si stim ca suntem ingaduiti la randul nostru de Tata. La ce sa fim incrancenati si lacomi? Ne ajuta cu ceva?
Si noi suntem sinceri. Nu ne schimbam dupa cum bate vantul.
-Dar omul e versatil bunico, ii replica Ella.
-Draga mea,astea sunt cuvinte fitoase pentru lucruri simple. Da, omul e indecis, schimbator. De aici poate apar indoielile si greselile.
- Cand ai intrebari unde cauti raspunsuri?
-Ella, ce ai pe suflet?
-Stii proiectul meu pentru suflet adresat oamenilor care nu mai stiu cum e sa ii pese cuiva de ei. Ma lovesc doar de usi inchise...si nici un raspuns.
-Nu dispera. Ceea ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. El ti-a pus in minte acest proiect. Intreaba-l si asteapta. Ingaduie-ti asteptarea. Prea te grabesti. - Timpul ne ingaduie?
-Da. Doar ca alergam noi prea mult. Si vrem toate deodata.
In mintea Ellei ramasese acea afirmatie: La Dumnezeu totul e cu putinta.
A doua zi de dimineata, cand soarele saluta lumea se indrepta catre Biserica. Deodata incepu sa ploua lin si bland. Ploua cu soare si ridicandu-si privirea a vazut un curcubeu. Zambi si intra in Biserica. Era o liniste placuta care descatusa sufletele sa vorbeasca. Se apropie de Icoana si patrunsa de calmul locului si mirosul de mir incepu sa se roage. Nu sa intrebe ci sa multumeasca. Asa simtea. Stia ca visul ei primise aripi. Si credinta inlocuise speranta.
Cand se intoarse acasa vazu la poarta masina ei si a lui Rafael. Sigur venise la Medeea.
Intra pe poarta si dupa cativa pasi o vazu pe Medeea alaturi de Rafa radiind de bucurie.
-Uraaa. Centrul tau se deschide.Rafa a primit azi un telefon de la cineva anomim care a facut o donatie.
Ella zambi si ii arata curcubeul in timp ce sopti cu lacrimi in ochi:
-Multumesc!
Bunicii ii spusera in cor:"Striga-va catre Mine si il voi auzi. Sa nu uiti asta niciodata."