Aparențele. Ne guvernează fără să le conştientizăm întotdeauna existența. Cotidianul e patria aparențelor. Devenim subjugați,cel puțin pentru o perioadă, de ele. Se ascund dibace în diferite forme,în acel “aşa trebuie să se întâmple” sau în etalone impuse de anumite persoane si inoculate prin gesturi sau cuvinte si celorlalti .
Alegem în viață uneori aparența în detrimentul fericirii. Alegem să facem ceea ce ne cere acel “aşa trebuie”, acel cod nescris, dar ştiut si trăit de generații. Şi fericirea rămâne a fi trăită pe ascuns. Picătură cu picătură. Ca mai apoi să ne retragem încet si să rămânem cu amintirea acelei fericiri “furate” vieții. “Furate” societății închistate în reguli ce pun sufletul undeva departe pe lista de priorități. Privim pe cineva si vedem doar la suprafață. Doar la ceea ce se dezvăluie ochilor fizici. Suntem tentați să nu trecem de aparență. Ceva ce pare fad nu poate fi spectaculos. Atunci viața zâmbeşte, căci ştie ce surprinzătoare sunt aparențele şi că în fiecare ființă e o apă adâncă şi o poveste ce aşteaptă să fie spusă. Şi dacă ştim să privim şi să ne apropiem de ființa cu tăcere adâncă, vom descoperi o lume interioară bogată, plină de trăiri, povesti, lumini si umbre, ale unui suflet în care iubirea are locul ei aparte. Căci inima unui om e un cer pe care amintirile pot țese cîte un norişor vaporos care poate fi o obturare a unei realități relative.
Mai sunt perioade în care ni se pare ca tot ceea ce ştiam e o aparență, o mască. Ne lăsam păcăliți de vorbe si purtați în locuri în care îndoiala e regină. Datorită acestei îndoieli care a găsit locul propice pentru a-şi arunca sămânța, luăm decizii pripite, orbeşti chiar, decizii ce ne pot marca destinul.
Trebuie sa fim atenți ce spunem, când spunem si cum o spunem. Căci un cuvânt e armă sau o binecuvântare. E o sămânță ce purtată de vânt poate deveni roditoare sau pur şi simplu un spin ce iți străpunge inima si iți încețoşează gândurile. Ca mai apoi un anumit gest sau o întâmplare să iți descopre adevărul sau să ți-l redescopere. Să vezi că ceea ce in aparență părea o falsitate ce masca un presupus adevăr, era indubitabil adevărul.
Sunt decizii pe care le putem remodela sau sunt cele cu caracter permanent ce işi pun amprenta definitiv asupra noastra sau asupra celor din jurul nostru. Oricît am vrea nu putem să schimbăm niciodata ceea ce se întamplă, datorită acestor decizii.
Sunt cuvinte care dacă sunt rostite de cineva care e foarte important pentru noi, devin mai mult decât o simplă opinie, devin adevăr. Un adevăr ce ni-l asumăm, fără însă a avea motivația necesară şi fără a ne întreba dacă e într-adevăr aşa şi acel aparent adevăr ne devine atât prieten cât şi duşman, deoarece ne închide între limitele lui.
Atunci apare cineva care ne atinge uşor cu o vorbă; o vorbă rostită şoptit, dar care are o forță imensă de a distruge acele limite impuse de aparența adevărului spus şi ştiut pînă atunci.
Ceea ce consideram defect, devine calitate şi nu mai trebuie ascuns. Dacă un cuvânt e spus cînd şi cum trebuie are efectul apei ce curge liniştită la rădacina unei flori şi prin bogația ei devine un lichid plin de magie ce ajută bobocul să rupă coaja ce il înconjoară si sa devină floare.
Deasemenea ajută persoana căreia îi este adresat sa devină conştientă de propria valoare, de ea însăşi, să işi dea seama că e perfectă în imperfecțiune, că tocmai faptul ca nu e cum cere acel” aşa trebuie,” o face specială si perfectă. Şi bobocul devine o floare superbă ce nu se teme sa se lase mângaiată. E ca o trezire a propriei persoane dintr-un “vis” ce părea realist, la realitatea personală. Atunci asistăm la o salvare a omului din chingile aparențelor.
Privim in jur oamenii si sunt dăți în care ne intrigă un gest, o privire. Încercam să ghicim ce e acolo. De ce se fac anumite gesturi ce par a nu fi logice, doar pentru că nu se încadrează în nota lucrurilor ştiute de noi Din nou apare aparența. Ne lansăm in presupuneri si scenarii, pe care mai apoi le alipim persoanelor şi le luăm drept adevăr.
Dar mai apoi, datorită unor întamplări, ni se relevă adevărata poveste. O poveste ce poate părea imposibilă pentru acea persoana. Şi totuşi e adevărul ei. Un adevăr scris cu gesturi mici, dar clare. Gesturi ce ne ramân în minte adânc întocmai ca acele urme adânci rămase în carne, lăsate de nişte unghii de pisică adânc infipte,spre a nu fi uitate.
Concluzia mea e că trebuie să învățăm, să privim dincolo de aparențe. Vom descoperi comori.
Aceasta postare mi-a fost inspirata de o carte draga sufletului meu. O carte ce te provoaca la a te confrunta pe tine insuti in raport cu aparentele. E vorba de Visatoarea din Ostende. Darul primit de la un om sensibil si drag, Maria. O persoana ce imi arata mereu frumusetea sufletului ei. Multumesc,draga mea.
Am incercat sa pun in aceste ganduri o farima din mine si cuvintele duzinei propuse de Eddie.