In dimineata asta s-a trezit mai devreme decit obisnuia . Era mult prea importanta ca sa stea sa leneveasca si sa savureze primele clipe din cea mai noua zi din viata.
Se imbraca rapid dar cu grija. Nu avea o garderoba imensa , asa ca nu ii lua mult timp sa se decida cu ce se va imbraca. Alesese rapid o tinuta alba ,luminoasa, la care adaugase un pandativ argintiu ce insemna mult pentru ea. Era cadoul de la el.
Emotia era deja la ea acasa. Se instalase comod in toate celulele corpului. Dar reusea sa mascheze acest lucru. Trebuia sa fie sigura pe ea la interviul pentru viza. De abia astepta sa il sune pe Andrei si sa ii spuna ca de Craciun vor fi impreuna, in sfirsit.
Erau despartiti de mari si tari de prea mult timp. Dar stia ca a fost ceva ce a trebuit facut. Era o oportunitate de a o duce un pic mai bine Mai ales pentru copil. Care avea nevoie de mai multe posibiliati de dezvoltare datorita micii probleme pe care o avea.
Intra in cladirea ambasadei si se aseza pe un scaun in sala de asteptare. Nici nu apuca sa se linisteasca un pic cind isi auzi numele strigat de o doamna cu un accent aparte.
Strinse pandativul in calusul palmei , zise in gind “o sa fie bine” ,respira adinc si intra.
Incaparea era destul de prietenoasa. Scaldata de lumina soarelui. Se uita rapid in jur si se apropie de biroul la care un domn elegant, intre doua virste rasfoia un dosar .
“Probabil e al meu” se gindi Ana si simti cum linistea din incapere o apasa .
Domnul elegant isi ridica privirea si salutind-o politicos o invita sa ia loc. Se bucura in sinea ei.Simtea cum ii tremura fiecare particica din corp.
Domnul incepu sa ii puna o serie de intrebari la care raspundea rapid si spera ea convigator.
Dupa citeva minute cit a durat interviul , domnul ii dadu un raspuns sec:”Respins.Apar ca aveti amenzi neplatite¨
Ana ar fi vrut sa spuna ceva dar simti ca nu poate articula nimic. ¨Spuse stins ¨Nu e posibil¨.
Se ridica si in timp ce se deplasa incet catre usa , auzi aceeasi voce care ii spunea ca poate reveni cu o noua cerere pentru viza peste 6 luni.
Nu a zis nimic si a iesit tacuta si cu pasi ingreunati. Stia ca trebuia sa mearga acasa si sa ii spuna copilului ca nu vor putea petrece Craciunul impreuna cu tati. Era cel mai greu lucru pe care trebuia sa il faca. Sa vada dezamagirea din ochii lui.
Cind ajunsese in strada i se parea ca si soarele era rece. Neprietenos si impersonal. Ciudat gind , nu? Doar ea avusese tot timpul o “relatie” speciala cu soarele. Era motorasul ei. Intr-un fel. Dar acum nici macar el nu o mai bucura.
Mergind pe drumul de intoarcere acasa a sunat la Mara, cea mai buna prietena a ei. Stia ca vocea ei o va remonta un pic. Dar in difuzorul telefonului, auzi acel ton de ocupat atit de enervant. Se uita la ceas si isi dadu seama ca e posibil sa fie intr-o sedinta.
Incerca la mama . Nu a vrut sa o sune din prima pe ea , desi avusese reflexul de a apasa tasta cu numarul ei ,pentru ca stia ca era prinsa in tot felul de treburi .
Astepta sa sune, dar din nou si aici, ton de ocupat. Deja era prea mult. Simtea ca explodeaza, daca nu vorbeste cu cineva.
Atinse cu mina pandativul primit de la Andrei. Trebuia sa il sune si pe el dar nu putea… nu inca.
Pasii ii erau mecanici. Si fara sa isi dea seama cum intra intr-o biserica. Nu mai intrase de ceva timp intr-o biserica.
Din momentul in care pasi inauntru, lacrimile au inceput sa curga. Nu se putea opri. De fapt nici nu voia asta. Era ca si cum cineva o eliberase dintr-o inchisoare nevazuta.
Statea in fata altarului si plingea. Doar atit. Nu spunea nimic. Nu schita nici un gest.
Preotul bisericii s-a apropiat de ea si cu voce blinda a intrebat-o daca o poate ajuta cu ceva.
Aproape nepercetibil , intr-o soapta venita de departe articula atit:”Suna peste tot ocupat”
Preotul ii spuse la fel de soptit “Incearca la El”..
Si a plecat lasind-o singura in linistea aia profunda.
Pe Ana linistea o speria de regula linistea. Era , spunea ea, prevestitoare de ceva. Nu neaparat bun.
Dar acum era altfel. Simtea ca acolo linistea aduce bine. Simtea ca sufletul ei , atit de tulburat, se linisteste. Ii spunea ca e acolo unde trebuie.
S-a pus in genunchi in fata icoanei si incepuse sa se roage . desi nu semana a rugaciune,ci mai mult a un dialog cu interlocutor tacut. Un interlocutor care te asculta fara sa te intrerupa.Exact de ce avea ea nevoie.
Isi descarca cu totul sufletul acolo . In genunchi cu lacrimile libere . ..Cind simti ca e pregatita sa mearga acasa, se ridica si multumind in gind si iesi afara.
Telefonul ii suna si cind se uita pe ecran ,vazu un numar necunoscut. Ar fi vrut sa nu raspunda Sa nu fie iar vreo veste tulburatoare…
. Dar apelantul era insistent. Raspunse cu glasul tremurind.
Vocea de la celalat fir ii spusese protocolar ca e invitata la ambasada pentru a rediscuta problema vizei. Se facuse o incurcatura in dosar.
Nu stia cum sa reactioneze. Sa se bucure? o fi de bine?
Se urca intr-un taxi si in citeva minute era deja la usa biroului asteptind a fie invitata inauntru.
In mintea ei erau tot felul de ginduri si in sufletul ei erau trairi amestecate. Speranta, tema.
Aceeasi doamna cu accent aparte o invita inauntru. La birou acelasi domn.Isi ridica privirea de pe paginile dosarului si cind o vazu o invita sa se ia loc.
Oarecum incurcat ii oferi Anei o cafea. Ana o refuza politicos. Nu putea inghiti nimc acum. Tot ce isi dorea era sa ii spuna de ce o chemase inapoi.
Si auzi in sfirsit¨Dosarul Dumneavoastra a fost respins dintr-o gresala de tipar. ¨ Vazindu-i uimirea pe chip,domnul continua: ¨Numele Dumneavoastra corespunde e asemanator cu al unei alte solicitante de viza. diferenta o face doar o litera. Si litera asta a incurcat totul… Ne cerem scuze… Aveti viza. Aici aveti toate formularele necesare.¨
Ana ar fi vrut sa topaie de bucurie , sa imbratiseze pe toata lumea din jur.. dar se abtinu. Luase repede formularele si dupa un multumesc spus rapid iesi. Completa atenta formularele si pleca spre casa fericita.
Drumul ei ducea din nou catre acea biserica in care intrase de dimineata. Intra si acum. Cu sfiala in suflet si multumire de aceasta data, se duse la icoana ingenunche si spuse doar atit ¨Multumesc ca ai rapuns¨
Preotul paroh trecu iarasi pe linga ea si ii zimbise. Se vedea ca era fericita. S-a apropiat si a intrebat-: ¨Nu a sunat ocupat si la El,asa-?¨
Ana il privi oarecum mirata si ii raspunse soptit ¨Aveti dreptate nu a sunat ocupat. Dar de unde ati stiut?¨
Preotul cu fata blinda si voce melodioasa, i-a raspuns:¨Tatal nu da niciodata ton de ocupat copiilor Lui. Un parinte e acolo mereu orice ar fi ¨,cu atit ma mult El. Trebuie doar sa Il cautam . Cu incredere si fara teama. ¨
Ana pleca cu aceate cuvinte adinc intiparite in minte si suflet. Acum stia. De fapt stia de mult asta dar undeva in calatoria numita viata uitase. Dar nu va mai uita .
De cite ori va privi la Alexandru sau la Andrei bucurindu-se isi va aduce aminte de asta: ¨Dumnezeu nu da niciodata ton de ocupat¨
Comentarios