Se oprise brusc si o intreba uitandu-se in ochii ei: ¨De ce?¨
Ea se blocase. Nu întelelgea întrebarea. Si pentru că nu răspundea, el repeta întrebarea . De data asta mai tare: DE CE?
¨La ce te referi?, ¨ a intrebat ea usor agasată de insistenţa asta şi mai ales de faptul ca nu ştia ce o întreabă de fapt.
¨De ce te-ai apucat de scris?¨
Acum înţelegea la ce se refea.. Cu ceva timp în urmă îi spusese că vrea să renunţe. Nu mai ştia dacă asta era calea ei. Dacă totul nu era doar o joacă. Din prea mult timp liber.
Acum nu ştia ce să îi răspundă. De ce s-a apucat să se joace cu cuvintele.?
¨Nu stiu. De ce mă întrebi?¨
¨Nu se poate să nu ştii. Ok. Am înţeles că nu vrei să îmi spui mie dar fii sinceră cu tine. Când eşti doar tu cu tine. Doar tu cu sufletul tău.¨
Spunând aceste cuvinte, Andi se despărţi de Anca, lasând-o adâncită în gânduri. Simţea sau mai bine zis ştia că trebuia să răspundă la întrebare. De fapt să îşi răspundă. Pendula de mult timp între scriu şi nu mai scriu. Îi plăcea să scrie dar în acelaşi timp nu era mulţumită. A fost aşa de cand se ştia. Mereu îşi spunea că ar trebui mai mult ,că e loc de mai bine. Poate căuta aproapele perfecţiunii. Nici ea nu se înţelegea uneori.
Toată joaca asta începuse în adolescenţă,când se apucase de scris versuri. Reuşite ,după părerea omului avizat pe care îl respecta mult . Prinsese aripi, atunci, dar mai apoi ceva ,nu putea să spună exact ce,o făcuse să renunţe. Poate anumite despărţiri, plecări neaşteptate. Despărţiri ce au lăsat urme adânci şi sentimentul de pustiu. De descompletare. Pentru o perioadă a mai scris în versuri dar dupa un timp ,oarecum tăcute, au dispărut şi ele. Au fugit departe. S-au ascuns undeva in ¨au fost.¨
Timpul a trecut aşa cum o face el. Lin, pisiceşte, cu bune sau mai puţin bune. Cu redescoperiri, recladiri,cu viaţa aşa cum e ea.
A venit apoi dimineaţa,în care a reânceput să se joace cu cuvintele. Sau poate e mai bine spus a reânceput să lase cuvintele să se joace frumos. Ea era doar cea care le ajuta să se aşterne într-o anumită formă. .Era dimineaţa în care sufletul ei auzea cu adevărat. După o furtună ce l-a răvăşit. Acum auzea. Şi tot ce auzea lăsa să curgă în cuvinte cu atingere Divină.
Privind în urmă, Anca îşi dădea seama că avea nevoie de acest exerciţiu la care Andi o provocase. Cea mai mare temere a ei era că ceea ce scrie e oarecum gol sau necalitativ. Îi trecuse o umbră pe chip la acest gând. Apoi reaparu întrebarea lui Andi. De ce scrie?
Sincer, nu avea un răspuns simplu sau clar. Scria pentru ca îi plăcea? Da. Scria pentru ceilalţi?. Posibil sa fie şi aici un da. mai timid. Scria pentru ca simţea nevoia de a pune in cuvinte ce auzea şi trăia sufletul ei? Clar da.
Zâmbetul ce s-a aternut pe chipul ei spunea tot. Acum ştia de ce scria. Şi mai ales ce bine îi făcea. Spera că poate şi celorlalţi care îşi petreceau câteva minute citind scrieri din suflet.
Cuvintele sunt în ea şi nu le poate ascunde sau opri.Nu are acest drept. Nu sunt ale ei. sunt ale sufletului ei. Ce simte si aude dincolo de tot.