Se pregătise intens pentru această zi. Era pentru prima dată când simţea bucurie de când se angajase la acest ziar. Trecusera ceva timp de atunci.
În timp ce îsi pregătea materialele pentru interviu şi mai arunca o privire peste biografia celui cu care avea să se întâlnească ,un gând scurt dar acut îi străbătu mintea şi inima în acelaşi timp. Işi adusese aminte cât de mult îşi dorise să pătrundă în lumea artei şi cu câtă brutalitate cineva îi smulse acele visuri şi i le aruncase într-un hău adînc din care ştia că nu se vor putea recupera.
Doar că erau clipe când i se parea că îi spuneau că încă mai trăiesc şi aşteptau să le salveze pentru a le ajute să înflorească şi să se bucure de ele. O astfel de clipă era şi cea de acum.
Se scutură de acest gând repede şi plecă rapid către locul întâlnirii cu cel care marcase multi oameni prin determinarea lui.
Intră în cafenea şi rămase uimiită de liniştea din jur. Cafeneaua era goală. Pentru moment crezuse că a greşit adresa. Se indrepta către uşă când îl văzu stând lânga semineu tăcut, parcă pierdut într-un vis. Era înalt,uşor grizonat, cu trăsături ferme, peste care timpul părea a fi uitat să îşi pună amprenta. Ochii de un albasru furat cerului, aveau in ei o chemare misterioasa spre ceva din universul său interior.
Tuşi uşor şi atunci el se smulse din reveria sa si întoarse capul spre ea.
La început, avuse impresia că se uită prin ea, că nu o vede,dar mai apoi il auzi spunându-i cu o voce neaşteptat de blânda: ¨Mă scuzaţi, m-a furat peisajul. Aşteptaţi de mult?”
“Nu. Doar de câteva clipe..” cel putin asa ii parea.
“Luaţi loc.”
În timp ce se indrepta către fotolilu din faţa şemineului, în încăpaere intră cea mai importanntă fiinţă pentru el. Cea datorită căreia el îşi redescoperi visuri pierdute în hăul acela. Era de o frumuseţe aparte. Nu era ceva care să te facă să exclamezi de uimire dar te atrăgea ceva din felul ei de a privi si de a păşi. Aveai impresia că atinge aerul si privirea ei părea o fi geamană cu a lui. Furată cerului.
Ştia mare parte a poveştii pe care au trait-o . O citise de multe ori ..
Ea îi spunea Îmbraţişări de nisip. O fascina seninătate cu care se priveau. Parcă fiecare moment era primul.
Avea multe întrebări pregătite de acasă. Inutile. Acum ştia asta. Era timpul doar pentru poveste si atât. El o privise scurt şi şi-a dat seama ca avea nevoie de un imbold.
Cu o voce domoală, de parcă îşi povestea sieişi, începuse a depana amintirea zilei in care realizase acea scluptură ce făcuse înconjorul lumii.
Era o zi senină de vară. Trecuse cam o lună de la accidentul în care marea furase soţiei sale amintirile. Se lupta zilnic să le readucă la suprafaţă, dar părea că cele afective erau şterse definitiv. În acea dimineaţă îşi aducea aminte de peroiada de început a relaţiei lor. Şi de promisiune.
Fugeau la cursuri de scluptură şi pictură ori de câte ori aveau ocazia. Erau studenţi la facultăţi serioase, de viitor. Aşa trebuia,atunci.
Dar sufletul fiecăruia vroia altceva.Aşa s-au cunoscut,ascultând âi sufletul nu doar raţiunea.
Dupa o vreme, ieşind de la curs, el o prinse de mână şi cu un ton serios îi spuse:¨ Într-o zi vom avea iubirea noastra scluptată. Şi o va vedea multă lume.. ¨
Atunci ea zâmbi visătoare şi işi sprijini capul pe umărul său soptindu-i atât¨Să fie o îmbrăţişare¨..
Dar anii au trecut şi ei şi-au uitat pasiunea pentru artă. au devenit oameni maturi ce aveau o familie frumoasă şi lucrau în firme mari, ca toţi prietenii lor. Acum, peste timp, îşi dădeau seama că se anihilaseră ca individualităţi şi se pierduseră într-un grup.
Dar a venit acea zi şi totul s-a schimbat. Luptând să o readucă la el,sufletul lui îi readuse aminte de acea promisiune. Şi intr-o noapte,în timp ce planeta părea că doarme, el călăuzit de amintirea acelei promisiuni se apuca sa sclupteze îmbrăţişarea lor. Spera că ea o va vedea şi va îşi va aduce aminte de iubirea ce îi unea de atâta timp.
Aşa a apărut Îmbrăţişări de nisip. A trecut ceva vreme până când sufletul ei a reuşit să repună şi in amintiri ceea ce el ştia. ¨Ne-am regăsit unul pe celălalt mai îndrăgostiţi ,spuse ea. ¨Şi mai ales ne-am regăsit pe noi cei adevăraţi.Căci ne-am recuperat visurile aruncate undeva în hăul lui ¨nu se poate. Si ne-am reclădit sufletele. ¨
De fapt e asa cum spunea acel scriitor, George Elliot: ¨Nu e niciodata prea târziu să fii ceea ce ai fi putut fii¨
Fata, tresări uşor la auzul acestui citat. Ei o priviră cu acel senin furat cerului ca şi cum ar fi ştiut prin ce zbucium trece ea. O îmbrăţişară cu drag, la plecare şi îi spusesera ¨Niciodată nu e prea târziu să fii tu. Nu ce vor ei. Visurile trebuie trăite. Au viaţă şi aripi să zboare. Lasa-le să fie. Lasă-te să fii. ¨
Fata, ieşi cu aceste cuvinte adânc întipărite în suflet şi minte. Acum ştia ce are de făcut….