TEXT DIN IZOLARE

Ne-am plans ca nu avem timp. Acum avem. E mult prea mult dintr-o data. Parca ne copleseste, ne inunda. Si totusi invatam sa il traim altfel. Aveam atatea si ni se parea ca nu avem nimic important. Ni se parea firesc sa vedem o narcisa, o magnolie. Era ca si cum ele trebuiau sa fie acolo. Si traceam oarecum indiferenti. Ne traiam viata intre a fi si a avea. Era totul stabil si clar. Erau zile din alta viata. Acum ...s-au sfarmat. Le ducem in noi farama cu farama. Le lipim incet cu un picur de speranta si incercam sa le aparam de a fost, sa le ducem in va fi...

E greu...e complicat...e altfel. Mintea nu se adapteaza cu altfel, nici sufletul. Afara primavara e tot solitara, nedumerita, nerasfatata de zumzetul glasurilor de copii.

Acum timpul curge incet, inspre cladire. Poate aveam nevoie sa reinvatam sa respiram impreuna si nu separat.

Stau si ma intreb daca nu cumva pana acum luam totul ca fiind garantat si credeam ca maine va fi ca ziua anterioara. Acum am aflat ca ieri a ramas undeva departe, foarte departe, iar acel azi previzibil ne-a daramat tot ce stiam.

Dorul ne-a invadat secundele, minutele, orele, zilele si noptile, saptamanile.

Ne e teama in contrast cu seninul primaverii. Dar va trece..poate nu azi, nu maine, dar va trece .

Ne privim acum din interior spre exterior. Nu mai suntem spectatorii propriei vieti, ci dureros de ancorati in ea.

Acum sufletul pulseaza altfel, eliberat intr-o traire reala, dar trista, si parca spune o rugaciune si o marturisire.

¨Ne iarta Tata uitarea de Amin. Ne-am ratacit intre mirari si intrebari, intre trebuie si am uitand de noi, de adevarul din noi. Ne-am crezut stapani si iata ca eram doar spectatori. Afara totul e mirare si cant. La noi sunt intrebari si ingenuncheri. Ne asezam cuminti la vorba cu Tine si cu noi, in ungherul inimii tamaiat cu speranta ca ne vei fi iertat. Sfintii ne asteapta tacuti si solitari sa ne reintoarcem. O vom face, fiind poate mai buni, mai constienti ca nu ne apartine totul ci doar un colt de univers pe care ar trebui sa il sfintim cu iubire, empatie si daruire. Ne iarta Tata, uitarea de Amin. ¨

Candva, ne vom aseza mai linistiti, posibil un pic mai impacati cu sine si cu ceilalti de langa noi, la o poveste cu parfum de va fi si vom agata in minte ca sa nu uitam acest este ce va fi devenit a fost si care acum ne ne sfarama si ne reconstruieste ducandu-ne spre acea parte din noi pe care candva am uitat-o prinsi de a avea si mai putin de a fi.