Fiecare om are un palat al lui. Nu e ca cel din povesti cu turle inalte si arhitectura aparte. E mai special ascuns pe un domeniu in care doar el poate intra. Se mai intampla sa mai deschida cate o fereastra pentru prietenii si sa se aseze la o poveste cu ei. Sau poate cu un gand ratacit care isi cauta rostul. Daca e ascultat poate deveni intemeietorul a ceva frumos. In zilele de azi aceste momente sunt din ce in ce mai rare. De fapt si omul isi uita palatul si il lasa sa fie napadit de griji, trairi si imperative ale clipei, lasand loc unui haos ce va atrage dupa sine vid interior.
Atunci palatul devine tacut si cu aer parasit. Oamenii uita sa mai simta frumosul. Sunt ajutati sa o faca cu fiecare moment in care are loc abdicarea de la fericirea perpetua pentru ceva proviziriu venit dintr-o asa zisa modernizare. Constructia noastra interiora, constiinta, cea cu care venim plini de vigoare in aceasta viata, insa ne poate readuce inapoi spre palatul nostru interior pe care uneori il parasim. acolo unde Binele e frate cu empatia si Iubirea e patroana fiecarei celule. Caci omul asta ar trebui sa fie: “Un simbol al iubirii “
Comments