Deunazi, am ales sa citesc afara. Simteam ca peretii ma incorseteaza in perimetru lor stramt. Adevarul e ca delimitarile de tip geometric nu mi-au placut niciodata. Deh, metehne vechi de umanist.
Zis si facut. Mi-am luat cartea in mana si m-am asezat tacticos sub vita de vie. Lumea avea alta dimensiune si vibratie. Intra in coltul meu de lume vibratia si zgomotul zilelor calme de toamna care inca se impleteste cu vara. Se simtea ca un complot al verii cu toamna. Sau poate ca o intelegere -promisiune facuta verii de catre toamna. Sa nu fie aspra, sa mai lase oamenii sa viseze frumos. Si asta facem. Muscam din marul toamnei cu gandul la fosnetul adierilor de vant varatece.
Am respirat adanc si mi-am pus telefonul mai departe. Am vrut sa aleg sa ma las acaparata de natura si de carte. Nu de tehnologie. Desi imi place. Asa comunic, ma informez, invat.
Si totusi, in ziua aceea, m-am reintors la simplitate. La acele zile cand nu erau stiri bomba din minut in minut si in care timpul avea alta traire. Era calm, nu tumultos ca acum. Ma gandeam, la un moment, dat ca cineva parca ne fura secunde din tic tacul ce razbate din ceasul de la mana sau din piept. Sau poate ni le-am furat singuri uitand ca a trai nu inseamna a fi maratonist de viteza? Oare viata se traieste dupa un orar?
Stiu ca in lumea moderna totul e perceput altfel. Ca timpul se scurge intre acum si poate maine. Acum si repede devin ca o mantra spusa la nesfarsit si care prinde putere asupra noastra, putere pe care nu i-o conferim de buna voie, ci care ii este conferita de felul de a fi din ziua de azi.
Timpul a devenit intr-un fel cel care ne guverneaza actiunile, trairile, realizarile. Totul e delimitat de timp. Uneori am impresia ca si respiratia e contra conometru. Poate suna ciudat ceea ce am scris, dar asta simt cateodata, Ca ne grabim si uitam sa respiram. Sau o facem mult prea repede. Nu ma refer neaparat la respiratia fizica, desi se poate aplica si acolo, ci la cea a interiorului nostru.
Mai respiram viata adanc? Ne mai ingaduim sa avem calmul necesar pentru a ne auzi cu adevarat pe noi si pe cei de langa noi?
Poate, cateodata, ar fi bine daca am gasi butonul de pauza si sa ne regasim pe noi ce inainte de orice suntem fiinte umane, din carne si oase, amalgam de emotii si trairi, ganduri. Nu maratonisti prin propria viata si prin vietile celorlalti.
Sufletul si mintea au nevoie de pauze ca sa respire. Sufletul are momente in care vrea sa fie auzit si sa auda. Sunt clipele acelea in care simtim o tresarire fara explicatii. E doar sufletul care cauta sa se reconecteze cu Inaltul si sa se reincarce cu adevarat, dincolo de zumzetul tic tacului grabit al unui ceas ce cauta sa ne masoare trairea.
El nu cauta validarea celor din jur, ci comunicarea cu Cel care l-a facut parte din univers; nu e avid de laude, ci de iubire. Uitam asta destul de des. Nu stiu de ce. Nu mai avem ragazul de a fi mai simpli si sa ne aratam doar componenta de om, nu si cea de masina. De fapt cred ca ne temem sa fim noi insine, pentru ca asa e posibil sa ne pierdem acceptarea celor din jur, care astazi pare a avea o importanta majora pentru noi. E ca si cum ne defineste si ne arata cine suntem. Ceea ce nu poate fi mai neadevarat.
Mintea e cea care aduna in ea ganduri si informatii. Uneori parca ne supraincarcam. Adunam informatii, intamplari, ce nu ne apartin. Traim int-o lume ce sufera de o suparaincarcare de tot si toate. Si le depozitam involuntar in mintea noastra. Asa apar de multe ori perioade de anxietate pe care nu le putem intelegem. Si ne pierdem de noi.
Stiu, ma reintorc la aceasta sintagma: Ne pierdem de noi. Asa pare, asa se simte. Ne lasam prinsi in ganduri si cateodata ne sfarmam de ele, ca un val ce loveste o stanca. Atunci ne dam seama ca am adunat mult prea mult si ca e nevoie sa apasam acel buton de pauza. Sa respiram adanc, sa ¨muscam¨din linistea din jur, sa o facem a noastra. Pentru ca putem. Sa acceptam ca perfectiunea are o mie de fete sau poate miliarde. Chiar si in imperfectiune.
Suntem fix ceea ce suntem. Nu imagini proiectate undeva intr-o lume al unui miraj al perfectiunii. Fiecare alege, la un moment dat, daca va fi asa cum e sau daca va admite sa isi lase viata condusa de timp si de verbul a valida.
E posibil sa fie dificila adaptarea simplitatii la o societate in care partajarea imaginilor in care ducem viata perfecta e ceva normal. Chiar daca e doar o cortina in spatele careia ne ascundem. Cred ca asa fugim de proprile intrebari, pe care ni le punem fara sa vrem. Nu cautam raspunsuri, pentru ca ne-ar pune fata in fata cu un adevar pe care sa nu il vrem constientizat. Sau ne-ar obliga sa facem pasul spre a ne redefini pornind in cautare de noi puri si simpli. O permutare dinspre maratonist spre omul care se mai opreste din cand in cand si lasa timpul sa curga pe langa el, dorind doar sa respire si sa lase viata sa ii curga calm in vene si in suflet. Sa isi aduca aminte ca e unic. Sa se odihneasca pentru o farama de zi cu privirea spre cer si cu sufletul ancorat in Inalt si sa auda indemnul de acolo, de Sus: Nu te pierde!
Nu te pierde, omule drag! Fii tu, asa cum esti. Simplu, perfect, vesel, trist, OM. Timpul e doar ceva ce se ascunde intre respiratii, dorinte, impiniri, vise, apus si rasarit.
Nu te pierde! Prinde-te de cuvinte-ruga, soapte si de adieri din anotimpuri .