-Ce faci?
-Te privesc…
-De ce? Nu vreau să mă priveşti.. Nu acum, când nu sunt, nu mai sunt aşa cum mă ştii, aşa cum mă ştiai. Şi se ascunse după un colţ de nor alb . Ca şi cum voia să se facă nevăzut.
-Dar cum eşti? Eu te văd la el de …tu. La fel cum te ştiam. Poate, mai matur.
-Hmm…Oi fi, deşi nu sunt sigur că e aşa. Dar port cu mine urme, trăiri, pe care nu le ştiai atunci când tu zburai fără griji prin grădina vieţii, copil fiind. Acum am un uşor tremur, acum trăiesc altfel. Am pierdut ceva din eul de ieri , pe drum. Fiecare zi m-a transformat. Unele mai mult decât altele. Au fost dăţi în care am simţit că mă sfărâm, că mă pierd în tumultul vieţii. Port urme pe care nu vreau să le vezi.
-Eşti tot tu. Te ştiu. Te cunosc. Îţi ştiu fiecare cicatrice, fiecare rană, orice spaimă, fiecare sentiment, trăire. Doar eşti al meu, suflete. Am trăit, trăiesc şi voi trăi cu tine fiecare lacrimă, fiecare zâmbet, îngenunchere, ridicare, rugăciune, vis. Unele le-am arătat şi celorlalţi , pentru că eu nu mă tem, nu mă mai tem să te arăt celor din jur. Aşa că nu te mai ascunde. Lasă-mă să te privesc şi lasă-i să te cunoască şi mai bine. Îngăduie-ţi să te cunoşti şi tu mai bine. Şi poate îţi va plăcea ceea ce descoperi. Priveşte-te şi prin ochii lor.
– Aşa voi face. Acum ştiu că va fi bine.
Se auzi colţul de alb care a fost îndepărtat. Iar eu zâmbeam. Aveam în minte bucuria zilei de azi, speranţa zilei de mâine şi amintirea celei de ieri.
Comentarios