Dialog

-M-ai întrebat într-o zi de ce nu se mai aud sufletele, de ce bucuria tace?

Nu am știut ce să răspund atunci. Aș fi vrut să spun că bucuria tace pentru că sufletele se cauta de aceea nu se aude sau nu o mai auzeam noi dar între timp am un aflat in mod dureros de ce bucuria tace. Oamenii se lupta. Au propriile lupte. Orgoliul e cel care azi triumfa. Alergam dupa faima uitand ca totul e efemer. Cinci minute dispar rapid. Ca niste batai de aripi de fluturi. Atunci bucuria se ascunde, stie ca nu e loc pentru ea intre oamenii asa zis maturi. Dar stii, draga prietene, eu cred ca maturitatea oamenilor e uneori o himera. Oamenii au impresia ca maturitatea inseamna decizii si atat. Dar nu e asa. - - - - Maturitatea oare nu inseamna sa iti pese de ceilalti? Sa iubesti asa curat cum face un copil?De ce se lupta oamenii?

- Pentru ca au uitat copilaria

Au uitat bucuria de a imparti frumosul din noi. Au uitat sa daruiasca, sa primeasca. Sau poate nu sunt impacati cu ei.

- Cum nu sunt impacati cu ei insasi?

-Stii, dupa un timp oamenii uita ce au dorit. Dar sufletele lor nu. Si din cand in cand, din gand in gand isi readuc aminte. Si atunci intra in razboi cu sinele. Din nemultumirea lor apare razboiul.

- Oare oamenii se pierd?

- Da. Des. Dar nu unul de altul ci de ei insasi.

-Cum?

-Viata traita, pentru oamenii din jur. Sau ambitia ce de multe ori ii duce catre singuratate. Asa se pierd de ei. Se ratacesc.Apoi dispare bucuria si sufletele tac.

-Se mai pot regasi?

- Da. Trebuie sa isi aseze sufletul catre cer. Sa isi regaseasca tihna copilariei si a iubirii. Atunci, se reconecteaza cu El si cu umanul din el. Cu simplitatea care are in ea o lume intreaga. Cand simplitatea e in noi,e de fapt si viata traita cu adevarat. Pentru ca sufletele sunt prinse de gaica cerului si respira a bucurie si recunostiinta. In acele momente oamenii se regasesc si isi calibreaza trairea cu fiecare lectie invatata, fiecare dare si primire de iubire.

-Ce bine. Atunci Omul nu e pierdut total

Nu, draga prietene. Trebuie doar sa isi lase orgoliul, nevoia de marire deoparte. Si sa inteleaga ca micile momente de falsa marire sunt doar distrugatoare si aducatoare de insingurare.

- Poate nevoia de apreciere exagerare e un strigat, o nepricepere a lipsei de iubire. Si ma refer la iubirea de sine. Cea adevarata.,nu narcisista,egoista.

-Cu siguranta asa e. Dar vezi tu. Oamenii nu stiu sa se mai iubeasca cu tot ce e a lor, pentru ca ei au acum oglinda parerile celorlalti. A vanatorilor de imperfectiuni. Doar ca va veni un moment in care sufletele vor striga, oglinda falsa se va sparge si atunci oamenii se vor ingadui si iubi ca intreg.

- Atunci se vor fi sterse si cratimele?

- La ce te referi?

- Sunt perioade in care oamenii iau cratimele cuvintelor si le pun intre ei. Ca o pavaza. Sau poate din teama de a nu le fi vazute imperfectiunile si vulnerabilitatile intr-o lume ce vrea sa fie totul mai mult decat perfect.

-Da, vor disparea. Pentru ca vor fi invatat lectia imperfectiunii. Si asa, asumati si ingaduindu - si imperfectiunea, asa cum in vremuri trecute o cereau Cerului, vor renaste. Se vor aseza cu sufletul, mintea si privirea inspre Cer, ei si ceilalti. Si ecuatia vietii va avea sigur trei cunoscute simple. Iubire, Daruire si Impacare.

-Triunghiul vietii si desavarsirii.

Dragi prieteni spargeti oglinde false si ingaduiti-va intregul lui a fi. Atunci se vor auzi bucuria si viata.