DESPRE TACERI SI NETACERI

Ne asezam in taceri de multe ori. Ne e poate mai simplu asa, mai ales atunci cand avem impresia ca sunt prea multe cuvinte rostite uneori in gol. Si atunci ne retragem si noi in tacerile noastre. Lasam lumea sa zumzaie un pic mai departe de noi.

E poate cea mai la indemana, simpla si sigura cale de a ne trage sufletul, de a ne da un mic ragaz sa respiram asa cum o faceau si bunii nostri dragi. Noi cu noi si cu Cerul. Avem tacere in aparenta dar in interior e un dialog. Vorbeste sufletul cu noi si apoi cu Cerul. Asa in cuvinte nespuse cu voce , dar scrise in ruga sufletului, ne reasezam cuminti dorul si trairile doar de noi stiute. Acum e nevoie sa ne reamintim de verticalul din noi, de vorbirea cu sufletul inmuiat in atingerea Iubirii.

Ne asezam in taceri ce de fapt ne sunt netaceri ale inimii. Inima, sufletul au un alfabet altfel, unul al gesturilor, faptelor, zambetelor si al lacrimilor. E un alfabet al daruirii. Caci da pana si lacrimile la daruim. Suna ciudat, stiu. Pe ele le daruim rugaciunii care le transforma in glasul tacerii din noi. Ele ne sunt mesager de dor, framantari de inima si pana la urma mangaiere.

Eu cand simt ca ma apasa tumultul lumii tac. Cand ma doare si cuvintele imi sunt prea putine imi asez tacerile in tesatura blanda a rugaciunii sufletului. Si ma reasez cuminte intre a fi si a darui, verticalul meu. Iar cand simt ca ma risipesc ingenunchez in rugaciune tot intre a a darui si a fi.