Câte povesti scriem zi de zi. Unele fermecate, altele scufundate în realitatea imediata, realitate la fel de încărcată ca o zi gri de toamna. Atunci cred ca simțim nevoia de refugiu. Si ne reîntoarcem cu gandul în copilărie. Cine ne știe cel mai bine secretele? URSULETUL DE PLUS și copilul ce nu a plecat niciodata. Chiar daca cândva i-am pus deoparte, ei sunt tot acolo si ne privesc ca si cand ne-ar spune :
-Stim, ati devenit oameni mari si e tare complicat.
Chiar oare daca ne-am putea pune la povesti cu copilul de altadata si ursuletul lui de plus ce ne-am spune?
Cred ca ar fi ca o revedere cu cei mai dragi prieteni, ce ne-au asteptat rabdatori sa ne mai reintoarcem la ei fie si pentru o secunda si o frantura de gand.
Ne-ar spune cam asa:
Bine ati venit. Ce mai e prin lumea voastra? De ce se aud atat de dese oftaturi si mereu acelasi ¨Nu avem timp? ¨Ce s-a intamplat cu timpul? E schimbat, nu mai curge la fel?
Iar noi oftand cred ca am spune cam asa:
-Timpul....e foarte grabit. Trece prea repede. Cat despre oftaturi ... sunt ca o usurare a sufletului. In lumea mea e bine, dar in lumea mare e atat de mult zgomot si oamenii au uitat iubirea. Zambetele apar din ce in ce mai rar.
-Stii de ce?
-De ce?
-Pentru ca v-ati grabit sa deveniti oameni mari. Lumea adultilor va parea plina de magie sau poate ati crezut ca magia din a fi copil nu dispare niciodata. Nu stiati atunci ca maturitatea e un pic egoista si daca e lasata alunga copilaria.
- Sunt atatea decizii de luat, probleme de rezolvat...
Si zile de trait, ar zice ei usor
Noi am ofta iar soptind ¨Ce simplu parea totul atunci. Si ce complicat e acum. ¨
Ei ar tacea pret de cateva secunde si apoi ne-ar spune:
-Mai stiti cum ne prindeam in joaca cu norii ? Cum alergam dupa ei incercand sa ii prindem sau sa vedem ce forma au? Atunci sufletul se elibera si mintea construia propriul univers. Unul simplu si complex in acelasi timp. Nu cautam perfectiunea.
- Da, dar acum perfectiunea de atunci e total imperfecta.
- De ce trebuie sa se puna sabloane? E ciudata lumea adultilor.
-Poate, dar nu putem ramane mereu copii.
-Am stiut asta de cand m-ai pus deoparte, ne spune ursuletul de plus. M-am simțit abandonat, am suferit dar nu doar pentru mine, ci și pentru el și arata spre copilul cu ochii mari și curioși. Știți cine e, nu?
Oftam din nou și tăcem. Știm dar nu putem spune cu voce tare. Nu putem recunoaste ca ne-am abandonat visurile, speranțele și siguranța zilelor copilariei.
-Va înțeleg tacerea și încă simt acel gol prin care trece fiecare suflet de om care pune copilăria, nu ca vârstă, ci ca stare, la capitolul a fost.
-Da, e un gol. Dar nu putem altfel.
-Poate, doar ca adevărul suprem al copilăriei nu e joaca ci acea dorința, nevoie constanta de a ști ce, cum si de ce de a fauri frumos lucruri.
Cu aceste gânduri puse la reverul inimii ne reîntoarcem în lumea agitata a adulților. Undeva în noi se mai aude ca un un ecou:"Fii asa cum ai vrea sa fie cei cu care călătorești în viata și nu ma uita. Mai revino la o poveste și o joaca cu nori și fluturi."
O noua fațeta a provocării lansate de un om drag mie, Potecuta.
留言