– Salutare! Am venit cu cafeaua! Ce faci în dulap? Te joci de-a v-aţi ascunselea, cumva?
– Off! Râzi de mine, aşa-i? Îmi caut cămaşa de denim ! Mâine avem petrecere americană la firmă. Mai bine m-ai ajuta!
– Stai aşa, să îmi revin! Tu, porţi aşa ceva? Te cunosc de ceva timp şi te-am văzut doar în ţinute elegante. Niciodată nu ai avut vreun accesoriu măcar aşa mai casual, ceva care să arate şi latura ta rebelă!
– Draga mea, aparenţele înşală. Cămaşa asta are o poveste specială! Evrika! Am găsit-o!
– Îţi dai seama că m-ai făcut curioasă? Ştii bine cum sunt eu? Aşa că te anunţ, solemn, că nu plec de aici până nu îmi spui povestea! Apropo, e superbă cu aceşti franjuri!
– Hi, hi! Ok! Şi aşa vremea asta parcă îndeamnă la poveşti:) Dar să ştii că nu sunt Creangă!
– Hai, nu o mai lungi! Doar nu dai concurs de povestitor!
***
„Era o zi de vară tipică. Parcă tot oraşul era scufundat într-o tăcere caldă. Doar eu mă plimbam pe străzi, aşa la întâmplare. Sau cel puţin aşa credeam! Am ajuns pe o străduţă mică, dar tare însufleţită faţă de restul oraşului. Vocile copiilor şi mirosul de plăcintă cu mere m-au atras ca un magnet.
Mergeam – parcă vrăjită de tot ce vedeam, auzeam şi simţeam. Chiar în acele momente, m-am ciocnit de un bărbat desprins parcă din filmele cu Jeams Dean – bine făcut, cu o privire pătrunzătoare, plină de mistere. M-au fascinat ochii lui de un albastru senin!
“Mă scuzaţi!”, am spus, continuând să mă uit în ochii lui.
“Nu-i nimic, miss! Se mai întâmplă! Mergeţi cumva la o petrecere stilată şi v-aţi rătăcit? Sau sunteţi nou venită aici? Aş fi ţinut minte faţa ta dacă te-aş mai fi văzut pe aici!”, a răspuns el zâmbind.
Eu am fost mirată și oarecum contrariată de vorbele lui:
“Nici nu m-am rătăcit, nici nu merg la vreo petrecere stilată şi nu sunt nou venită pe strada asta!”, m-am trezit bâiguind. Și de unde ideea asta?
“Sunteţi mult prea elegantă pentru petrecerea de pe străduţa noastră!” se auzi replica sa surprinzătoare.
Atunci, m-am dezmeticit şi am văzut că toată lumea purta denim! Avea dreptate! Nu cadram în peisaj deloc. Aveam o rochiţă de mătase albă şi pantofi cu toc și mă gândeam că bine am făcut dacă apariția mea a provocat o așa discuție, cu un bărbat atât de drăguț.
Totuși, nu m-am putut abține să nu-l studiez. Purta o pereche de jeans şi o cămaşă tot din denim de un albastru deschis, la fel ca ochii lui. M-am fâstâcit toată şi am spus rapid, cu glas şoptit: “Eu doar mă plimbam şi m-a atras veselia de aici şi „mirosul bunicii!” .
“Cum adică mirosul bunicii”?, mă întrebă apăsat, de parcă jucam un joc în care era momentul lui să fie contrariat.
I-am explicat că în casa bunicii, toamna, mirosea mereu a mere coapte si a scorţişoară. După aceste cuvinte, am vrut să plec, dar el m-a prins uşor de mână şi m-a întrebat cu o voce ce trăda melancolia:
“Și totuși, nu vrei să guşti din plăcinta cu mere coapte şi scorţişoară, chiar dacă-i vară? Hai, să intrăm!”
L-am refuzat neconvingător și m-am grăbit să-i amintesc că nu prea am ţinută corespunzătoare. Fără nicio ezitare, și-a dat cămaşa jos şi mi-a pus-o pe umeri. S-a dat un pas în spate, ca un veritabil stilist şi mi-a spus: “Mai bine o iei pe tine şi o înnozi neglijent deasupra taliei! ” Ceea ce am şi făcut, de păream mireasa colecției și toate privirile admirative îmi erau adresate, ca la comandă, iar singurul motiv pentru plecare dispăruse.
“Gata, acum eşti de-a noastră! Faci parte din generaţia în blugi!” mi-a șoptit încântat, dăruindu-mi un zâmbet satisfăcut.
„Generaţia în blugi e rebelă şi neînţeleasă. Eu nu sunt deloc aşa!”, îmi suspinară cuvintele prinse totuși într-un zâmbet, bănuind că acela e salutul potrivit.
***
-Vreau să îţi spun, draga mea prietenă, că atunci când am luat cămaşa aceea de denim pe mine, am fost surprinsă de moliciunea materialului, deşi părea băţos. Era ca o atingere tandră pe pielea mea.
– Cum de e aşa plăcută la atingere? Eu tot timpul îl aveam în minte ca fiind un material dur, scorţos, menit să fie rezistent. Ştiam că a fost conceput pentru ca salopetele muncitorilor să fie mai rezistente la uzură şi murdărie, continuă prietena mea ușor contrariată că am întrerupt povestea.
-Ei, a păstrat ceva din ţesătura de demin de pe vremuri, care era făcută din lână şi mătase. De fapt, denumirea de denim provine de la „serge de Nimes”, adică țesătură de Nimes, un oraş din Franţa.
Denimul era ţesut cu un fir colorat (urzeala) şi altul alb (bătătura), pe când jeansul e ţesut din doua fire colorate.
Levis a schimbat croiul, a adăugat buzunare şi capse şi aşa au apărut jeansii pe care îi ştim noi. Asta o ştiu tot de la el! Și stai, nu mai bate din picior, că revin la întâmplare!
***
“Seara s-a apropiat încet, încet în timp ce noi povesteam. Am plecat spre casă, uitând să îi înapoiez cămaşa. Mă simţeam atât de comod cu ea, încât am uitat că o am pe mine. Nu puteam să-mi explic senzaţia de libertate şi siguranţa de sine pe care le aveam purtând-o. De parcă cheia, spre partea nonconformistă a persoanei mele, era fix cămașa aceea.
În timp ce intram în casă, îmi aduceam aminte vorbele lui:”Generaţia în blugi nu are vârsta. Purtăm cu noi şi în noi o declaraţie de libertate, de neconformism, pe care nu le strigăm în gura mare, ci le arătăm. Există în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă sau ocupaţie, trebuie doar să îi dăm voie să iasă la suprafaţă!”
A doua zi, dis de dimineaţă, m-am trezit cu gândul să îi înapoiez cămaşa, deşi nu îmi prea venea să mă despart de ea. Îmi plăcea acel sentiment, special, de siguranţă de sine, pe care îl aveam.
Atunci, am văzut din întâmplare sau poate nu, reclama celor de la Answear.
Am intrat pe site şi am văzut un adevărat paradis pentru femei dar şi pentru bărbaţi. Vreau să îţi spun că oferta e foarte variată şi tot ce vezi provine de la firme ce promovează calitatea. E locul unde poţi sa îţi redescoperi fie feminitatea, fie latura jucăuşă, rebelă.
Am văzut, acolo, cămaşa de denim şi o pereche de jeanşi Levi’s care păreau că mă aşteptau pe mine! Chiar mi se părea că îi aud spunând: „Ai cam întârziat, dar nu-i nimic! Niciodată nu e prea târziu! Să vezi ce bine ne va fi împreună!”
Imediat mi-am luat acea cămașă și acei jeanși.
M-am îmbrăcat cu ele, mi-am pus o pereche de pantofi cu toc, tuşa mea personală, aceeași din „seara merelor cu scorțișoară”. Apoi, am cumpărat bilete la Festivalul Filmului vechi American, deoarece îmi spusese că îi plac filmele americane şi m-am reîntors pe străduţa veselă. Aveam de gând să-i înapoiez cămaşa şi să aflu mai multe despre el. L-am găsit ajutând doi domni, trecuţi de prima tinereţe, să depoziteze, într-o camionetă veche, nişte cărţi ce urmau să fie donate, după cum mi-a spus mai târziu. Când m-a văzut îmbrăcată cu acei pantaloni skinny si cu cămaşa cu franjuri a rămas uimit.
“Nu credem că vei descoperi atât de rapid latura asta a ta!” l-am auzit spunându-mi.
“Nici eu!” ,m-am trezit vorbind cu glas apăsat. Dar e adevărat ce mi-ai zis – nu e doar o haină, e o declaraţie asumată, nu strigată. Eu declar, azi, că sunt liberă de şabloanele impuse de alţii sau autoimpuse. Nu întotdeauna trebuie să fiu fata cuminte care se încadrează în anumite tipare. Mă eliberez si mă descopăr cu adevărat şi asta datorită ţie şi prietenului nostru, denim!”
“Eu nu am avut nici un merit! Destinul a hotărât că, acum, e momentul ca tu să devii parte din „generația în blugi!”, râse el cu poftă.
„Te salut, generaţie în blugi, cu drag de denim și dor de Păunescu!”, mi-am pecetluit eu povestea, în timp ce mai adunam, amândoi, două cărți de pe caldarâm, într-o potrivire perfectă.”
***
-Asta e povestea cămăşii mele de denim! Vezi tu, draga mea prietenă, de ce e aşa specială cămaşa aceea? Atunci, în acea zi, am devenit eu, persoana completă, care ştie cum să îşi apere idealurile. Şi tot atunci m-am îndrăgostit!
Acest articol a fost scris pentru Superblog 2016.
Sursa foto: answear.ro
Comments