Câteodată, omul devine gazda tăcerii.  Sunt momente în care cuvintele se ascund în noi şi îşi pierd acea culoare vie. Sufletul se zbate încercând să iasă din acea incertitudine a unei clipe ce pare a fi apărut dintr-un timp străin lui. Te simţi de parcă altă persoană alege în locul tău. Totul e zdruncinat atunci şi, brusc, lumea acea aparent uniformă se schimbă, iar tu ca om nu mai şti ce să faci. Simţi că nu mai ai putere, că totul se scurge în tine  ca într-un alambic, aşteptând să se aşeze când furtuna se va linişti. După, decantate,  acele trăiri îţi schimbă a ta atitudine faţă de tot. Şi totul devine altfel. Te priveşti în oglindă şi vezi că eşti amestecul trăirilor din fiecare clipă apărută sau dispărută şi că sufletul tău se animă în alt mod. Că trăiri noi îţi sunt aproape.  Că harababura s-a destrămat şi totul, deşi în alt mod, se reaşează. Doar că devenim mult mai conştienţi de noi şi de tot ce e în jurul nostru. Importanţa lucrurilor e dată de date noi şi simţi că trăieşti la fel şi totuşi diferit. Respiri aerul mulţumirii şi al recunoştinţei…că poţi, că eşti, că prinzi bucuria vieţii …din alti ochi.