Sufletul isi scutura tacut durerile. Il apasa mult prea tare cele ce s-au agatat cu furie de el. Il sufoca, ii ingreuneza visele si visurile. Aduc dupa ele, nori si picuri de ploaie ce umbresc si inchid in ele razele de soare. Furia lor o simte si neputinta isi arata coltii.
Tacerea lui e muta pentru oameni,dar strigat pentru Dumnezeu. Un strigat in care si lacrimile au glas. Glasul rugaciunui pentru iertare, pentru minuni si pentru zambetele celor dragi.
Nu vrea sa stie unde se duc durerile. Vrea doar sa stie ca al lui glas ajunge Sus. Stie ca menirea lui e sa il inalte pe Om prin glasul lui -rugaciune. Sa ceara stiind ca va fi auzit si va primi. Sa creada ca Dumnezeu il aude si isi picura Harul spre om.
Cand sufla omul in papadie si puful se inalta spre cer,sufletul agata de el o rugaciune si un multumesc.
“Multumesc pentru ca m-ai ascultat si mai ales pentru ca m-ai auzit.”
Asa reapare soarele si caldura ascunsa de nori si ploaie. Sufletul zambeste si fredoneaza usor: ” Iti multumesc ca Ma iubesti”.