Lin, rapid, vesel sau prea nervos, molcom sau ca o ploaie de vară, sufletul trăieşte. Chiar şi atunci când nouă ne e lene să o facem sau simţim că nu mai putem el trăieşte. Şi o face aparent tăcut. Îşi şi ne trăieşte fiecare clipă cu bunele ei sau cu relele ei, conştient fiind de faptul că la un moment dat vom avea nevoie de tot ce el adună.
Despărţiri, renunţări, dureri ce lasă urme adânci, visuri ce au fost abandonate,alături de amintiri dulci, bucurii şi speranţe pentru mâine, toate sunt ţinute de suflet întocmai ca un arhivar ce nu renunţă la nimic. Nu o face nu pentru că nu ar putea , ci pentru că ştie că ne-ar ştirbi din noi. Ne-ar fura o parte din ce vom fi si mai ales din cum vom fi.
Ne definim şi desăvârşim prin tot ceea ce trăim. E drept că sunt anumite perioade în care sentimentul e de dezintegrare, de sfărmare în bucăţi a întregului univers propriu. Atunci paşii ne sunt grei şi mergem din inerţie mai departe. Cu ce? Cu acea speranţă pe care sufletul a păstrat-o întocmai ca un arhivar dibace, ce a învăţat de la Creator ce ne ajută. Când credem că nu vom avea puterea să ne reconstruim universul zdruncinat fie de noi, fie de alţii sau de valurile vieţii,apare în calea noastră Iubirea. Timidă, dar zâmbitoare ne atinge uşor apoi aşteaptă răbdătoare să o vedem, să întindem mâna către ea. Ştie că e posibil să ne temem, dar e sigură că vom păşi pe drumul pe care ni-l deschide în faţă. Doar ne ştie sufletul pe ale cărui corzi alege să îşî cânte melodia.
Universul nostru redevine Lumină,Zâmbet şi Dăruire. Sufletul e vesel iar şi trăieşte cu bucurie şi speranţă totul, făcând din fiecare clipă o amintire şi un rezervor de speranţă în timp ce dansează Valsul Iubirii.