Stau si privesc in jur. Acum toamna e ca o indragostita care lumineaza totul in jur cu bucuria ei. Coloreaza vioi totul. Ne daruieste si frumuseti de asfintit. Ba a mai inflorit pe alocuri si liliacul. E misiva ei de dragoste pentru sufletele noastre. E motiv de zambet.
Si totusi, nu e deajuns. Parca nu mai avem timp sau putere sa ne bucuram, sa vedem, sa imbratisam. Poate ne-am daruit prea mult vreodata, ne-am farmitat sufletele. Acum ne ascundem in noi ca sa ne putem renaste.
Ne asezam,undeva, pe malul stang al sufletului si ne strangem farimele sufletului..asa ca in copilarie cand nu voiam sa pierdem vreo farima din fursecurile cu gust de iubire. Am vrea sa pastram undeva intr-o sticla inchise bine acele momente de calm,in care viata ne era atat de linistita ca apa unui lac. Acum insa ne e o mare agitata. Atat de agitata incat ne pierdem si ne farmitam, nemaiputand fi cu adevarat noi.
Atunci, ne asezam pe malul inimii cu ochii spre cer si adunam faramele de suflet. Ne strabat fiori de gand-amintire si facem o promisiune: Nu ne vom mai pierde. Ne vom agata de amintiri, de cuvant, de atingeri si vom fi. Atat. Fara a ne complica. Fara a ne risipi, caci din atata risipire e greu sa ne mai regasim cu adevarat.
Ne asezam pe malul stang al sufletului cu fereastra unui gand larg deschisa spre maine. Ne tinem sufletul in mana si strangem de departe alte farame ramase undeva pe o geana de timp stiind ca maine va fi si mai bine.
Ne regasim cu fiecare secunda in care ingaduim sa primim. Fara intrebari si indoieli.