kr
Intr-o zi sufletul mi-a soptit un vis ce m-a rugat sa il tin doar pentru noi. L-am ascultat, am cuprins incet cu mintea acel vis si l-am pus in ungherul acela cu poate va fi sa fie. Dar nu eram doar noi. Cineva acolo Sus , ne-a auzit soaptele abia articulate si a hotarat sa lase visul sa zboare. Sa isi traiasca clipa lui dinspre va fi, inspre este si apoi inspre amintire.
Asa am ajuns sa vad cu ai mei si oameni dragi noua, carora le multumesc, o parte din frumusetile pe care Dumnezeu le-a harazit acestei tari minunate. Cata binecuvantare avem si uneori uitam asta.
Am ajuns la Orsova pe Dunare. Cata frumusete si liniste are acest loc. Cand priveam Dunarea aveam sentimentul ca cineva imi soptea ¨lasa aici tot ce simti ca te apasa si incarca-te cu tot ce e bun de aici.¨
Asa am si facut. Pentru ceva timp am lasat in spate tot si am inchis fereastra catre ganduri si intrebari si m-am bucurat de oaza de liniste in care Dumnzeu a permis sa ajungem.
Am profitat din plin de frumusetea Dunarii si ne-am plimbat cu barca . Ma uitam fascinata in jur si simteam in fiecare parte de peisaj mana lui Dumnezeu. Arhitect si peisagist perfect. Fiecare piatra , fiecare stanca sau picatura de apa , respira Dumnezeirea. Am primit linistea aceea cu tot sufletul si fiecare gand era doar acolo catre El spre multumire si ruga de bine pentru cei dragi. In tot intinsul acela de apa si stanci a aparut si manastirea Mraconia. Ca dovada a dorintei de a multumi si a nevoii de rugaciune continua. Aveam sentimentul ca Dumnezeu pus o bucatica de Rai acolo. Exact cum ne spuneau bunicii nostri . In ciuda zgomotelor din jur tot ce auzeam era linistea aceea binefacatoare, vindecatoare, care iti inunda sufletul si mintea exact cand ai nevoie.Simteam cum se revarsa in mine, in sufletul meu, atingerea de Sus si linistea pe care o cautam , departe de lumea dezlantuita. Imi disparuse si acea teama de a ma plimba cu o barca pe care o aveam in minte si in suflet . Era ca si cum Cineva stersese din mintea mea tot ce ma putea speria. Eram socata si eu, drept sa va spun.)).
Am avut norocul sa intalnim omeni saritori, care au facilitat ajungerea mea in barca. Cred cu tarie ca totul a fost arnat de Sus. Desi mintea imi spunea, asta e ,nu se poate, sufletul zicea ba da. Si asa a fost.
Dupa plimbarea pe Dunare , ne-am intors la pensiunea Casa Verde Loc de relaxare perfect. Linistit, condus de oameni primitori. Locul unde muntele si Dunarea par a-si sopti reciproc povesti auzite in nopti instelate si zile senine. Oaza de liniste ,de care avem din cand in cand nevoie si din care va garantez ca veti pleca cu gandul ca veti reveni sigur. E acel loc pe care il cauti uneori ca sa poti sa te reincarci si mai ales locul in care sa poti sa te regasesti, caci te indeamna la un dialog cu tine, cu inima si sa te reconectezi cu ceea ce conteaza cu adevarat. Aici poti sa iti dai seama ca tot ce conteaza sunt oamenii dragi, familia, sufletul tau. Daca te lasi purtat de acel sunet al apei ce atinge pontonul iti dai seama ca Dumnezeu a facut toate locurile acestea pentru om din dragoste de om.
Aceasta a fost doar o mica parte din escapada noastra, departe de lumea dezlantuita. Daca aveti timp, va recomand sa mergeti acolo. Nu veti regreta. Eu am regretat doar ca nu am putut sa ma bucur de un rasarit de soare. Era ceata. In rest nici un regret. Doar bucurie.