Sufletul avea nevoie sa se scuture de furtunile iernii. Ca sa poata reinflori, avea nevoie de un loc in care sa poata aseza farame din el, unele mai luminoase, altele mai umbrite de valtoarea vietii.
Asa ca, acum patru ani, cu ajutorul unui suflet margarit, am inceput sa ma joc mai serios aici cu cuvintele. Sa cladesc casuta farimelor din suflet, punand tot ceea ce simteam in ea. Am lasat ganduri cu falfaieri de aripi de inger sa se asterne usor si am incercat sa le alung pe cele care purtau poate un strop prea mult dintr-o realitate pictata uneori cu nuante de gri.
Aici, am adus uneori cu sfiala, ceea ce Tati imi soptea prin tresarirea sufletului. Am scris despre speranta si am trait-o la propriu zi de zi. M-am recladit cu fiecare farama de suflet .
Am avut perioade in care am abandonat casuta. Imi parea greu sa mai pun cuvinte frumoase la ferestrele ei. Parca fugeau de mine sau realitatea ma rapea de langa ele. De fapt, cred ca voiau timp sa tese frumos ganduri razlete. Atunci fugeam si eu la oameni dragi cu suflet de papadie, miros de lacramioare si farmec de margarit povestitor.
De multe ori, m-am gandit serios daca sa mai continui sau nu. Uneori, aveam impresia ca ma joc ca un copil mic cu creionul pe hartie. Dar, datorita voua, am realizat ca nu e asa. Ca tot ce scriam, scriu si voi scrie, cu greseli sau fara, copilareste sau serios, are un sens.
Va multumesc, pentru fiecare popas aici si pentru fiecare vorba spusa, scrisa din suflet. Au trecut deja trei ani! Ma inclin si va multumesc iar si iar..dragii mei prieteni.
Si nu uitati: “Ziua în care Domnul a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara”. – Bern Williams