A fi persoana cu dizabilitati nu e usor, oriunde te-ai afla. Suntem speciali. Nu ne incadram in norme de “fabricatie”. Ne mai lipseste cate ceva. Si da,ne purtam
dizabilitatea la vedere. Asa ne e dat. O facem demn si constienti atat de limitarile pe care le avem dar si de faptul ca nu suntem altfel in profunzime decat ceilalti. Suntem perfecti in imperfectiune.
Visam, iubim,dorim, speram. Si ducem aceeasi lupta ca oricare, doar ca de multe ori dubla. De ce spun dubla? Pentru ca avem de luptat si cu noi insine. E mult mai simplu sa ramanem in coltul nostru de univers unde ne simtim protejati de priviri curioase, cuvinte malitioase, ceea ce eu cred cu tarie ca e cel mai mare deserviciu pe care ni-l putem face.
Dumnezeu ne-a dat fiecaruia in parte un har. Trebuie sa il fructificam.
Sa ne lasam sufletele sa se exprime. Acolo ne e comoara pusa cu grija de Sus si de cei dragi. Fiecare persoana draga, parinti , familie, prieteni, ne arata cate o parte din noi ,pe care poate nu reusim altfel sa o descoperim.
Am realizat in tot acesti ani, ca dizabilitatea e o stare exterioara, nu interioara. Doar de noi depinde sa nu devina si o stare interioara. Atunci cand e interiorizata e cel mai de temut dusman al nostru. Nu ne va mai permite sa fim oamenii frumosi si luminosi.
Acestea sunt cuvintele care azi mi-au curs prin minte si suflet.